De-ai noștri! – Manuela Camelia Sava – Cod ADN (5)
DINCOLO DE TĂCERI
mă îmbrac și azi cu liniștea
când intri pe ușă parfumul inimii mă doboară
mă asortez cu săruturi și atingeri
ochii se îmbrățișează mirați
simt cum mâinile albe îmi aduc mai aproape răsăritul
când taci – degetele tale lungi pulsează pline de seve
mustesc pline de cântece
rostești niște șoapte îmbibate în tifon – sângele curge
peste înserări
cuvintele sunt vrăjite de Sfânta Miercuri
ele te aduc înapoi așteptarea crește în mine
ca un făt-frumos într-un an cât alții în șapte
cuvintele sunt vrăjite de Sfânta Vineri
ele te aduc mai aproape
CREATIO CRETIONIS
I.
Poezia mă naște cu lacrimi
mă scrie cu sânge
ascult cum crește în mine
lumea ei roșiatică
Privesc spre oamenii aliniați prin viața mea
vălul acela de cuvinte și tăceri
se ridică brusc ca un monom
Poezia mă scrie greu
singurătatea ei strigă
Lupii sar să ucidă luna noaptea visele dorul
vârcolaci fioroși își înfig colții în versurile aburinde
II.
Poezia m-a născut suspinând
Moașele urlau de durere la lună
Ființe himerice îmi dădeau târcoale
Sângele proaspăt era tocmai bun de băut
Semnele poeziei se arătau pretutindeni
în ochi în tălpi în palme în adn
III.
Inima aceea gigantică pompează sunete silabe melodii
triste
vălul ei alb e pătat de cerneala nopții
poezia sfâșie totul jur împrejur
cioburi de stele îmi răsar
la tâmple dimineața după nașterea mea
IV.
Am băut sângele amestecat cu sudoarea mamei
fusese înconjurată de ursitoare într-o noapte de iarnă
am sorbit din cupa adâncă seva poeziei
am gustat din carnea ei moale
din sânul matern
amestecam povești accente cântece de demult
însetat am rămas de silabe atone sticloase
V.
Cine ești mă întreabă ea
Sunt amantul cuvintelor tale
Sunt însetatul groparul neînceputul
Ce adoarme îmblânzit de adierile tale molcome
Sunt înfometatul
Sunt nemângâiatul
Sunt neplouatul
Sunt nemuritul
Sunt un joc nou
Sunt silaba neaccentuată a vieții după moarte
VI.
Poezia e umărul pe care se așază Îngerul
E sufletul ce îmi dăruiește visul
E poteca albastră care îmi alintă pașii
Ea e pasărea ce îmi redă zborul
E ochiul care mă face să văd
cum apleacă toți grumazul în fața călăului timp
Poezia e Îngerul
VII.
Poezia e oglinda albastră
în ea mă văd
așa cum sunt cu răni și cu riduri
cu ochiul care vede
cu ochiul care uită
poezia e oglinda
în care zăresc uși închise oameni providențiali pașii
Îngerului
cioburile peste care calc râzând
poezia e pielea pe care o dezbrac dimineața
redevenind ceea ce sunt de fapt
poezia e trupul din oglindă
fără ochi fără sânge fără adn
VIII.
poezia ciugulește din palma mea boabe sidefii de silabe
e înfometată (și primește doar firimituri)
înfrigurată (se încălzește lângă flăcările ochilor tăi)
însetată (bea lapte din stele)
adn-ul primește o nouă matrice
din cântecul ei unadam pictează acest râu de lumină
din cuvinte nesătule
se naște zborul
naștere
IX.
Într-o zi
am intrat în magazinul de fericire
am dat bună ziua cu indiferență
am cerut creioane stilouri pixuri cu mină subțire
frumoase alungite timide multicolore
am vrut cerneală neagră – să încarc nota de plată
cuvintele cuminți se ghemuiseră lângă inima imaculată
nu mă săturam să le privesc
scriau harnice tot ce aș fi vrut eu să trăiesc…
X.
poezia respiră inspiră hidrogen oxigen și alte gaze
aș vrea să o mângâi
Îngerul șoptește las-o să doarmă în liniște
e obosită
totul e cenușă
e zbatere gri
MAREA MARMARA
Femeia intră îmbrăcată în mare
deschide fereastra în altă lume
Cioburile albastre ale mării îți intră în ochi în piele în
haine
sarea alungește trupul ei
soarele se scufundă mereu în oasele mele în amintirile
mele
femeia îmbrăcată înoată nestingherită
delfinul o urmează fericit
stau în picioare pe plajă fotografiez gândul că marea ar
putea
îngropa în valuri
toată fericirea
femeia îmbrăcată înoată satisfăcută
broboada ei azurie se confundă
cu scoicile născute de sângele tău chiar acolo pe mal
ochii ei mari se destramă
deodată strigă toți: închide fereastra
șopârlele se ascund în nisipul fierbinte din adnul meu
își lasă pielea la ușa ce nu se deschide dimineața
devreme
când visul se lipește de fiecare celulă
te zăresc printre planete aliniate
dincolo de vamă ești un abur
AGHIA SOFIA
Ziua aceea vine spre tine ca o femeie cu ochii închiși
te închini în fața ei zidurile sunt de neclintit
ridurile deschid ușa răcoroasă
Tu rămâi acolo să vezi cum lumina răspândește
adevărul
icoana din perete e martorul Crucii
Femeia ține în brațe Pruncul
îți zâmbește
asculți povestea și plângi
Crezi că istoria s-a scris cu litere de sânge
Tu ești în piatră
înțelegi
că există sublimul
POVEȘTILE ȘEHEREZADEI
I
Șeherezada te ține strâns de mână
povestea ei există ca un perpetuum mobile
trăim în același carusel de iluzii
somnul e fereastra de la drum din casa
cu fețifrumoși ilene cosânzene și zmei fusul clipelor
toarce adrenalina
ai vrea să te întorci în acel anotimp
adn-ul refuză te încăpățânezi aștepți cuminte ca
Prințul să învingă balaurul
adn-ul ar vrea să nu adormi trebuie să aștepți înfrigurat
finalul
mâinile tale atârnă pe genunchiul mamei
cu sîngele cuvintelor șiroindu-i pe obraji
șeherezada povestește mereu ce se întâmplă cu tine
II
Istoria s-a scufundat în Basilica Cisterna
Meduza sprijină stâlpii cu ochii ei ridați îți vine să râzi
îți vine să plângi
universul e pe dos – nu știi unde să îți lași mirosul de
furnică
aripile îngerilor se desfac numai dimineața
Beți, acesta este sângele care se jertfește în ziduri de oase
în ziduri de cenușă
