Scriitori de azi – Neculai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (4)

din volumul pasămite – 2008:

trei lecții într-una

– a – dis-de-dimineață, în zi de mai, câmpia
învață roua cum să-mi devină sânge

– b – dis-de-dimineață, în zi de mai, câmpia
mă-nvață cum să-mi fac sângele să devină rouă

– c – dis-de-dimineață, în zi de mai, câmpia
mă învață, cu sârguință și bun-simț
cum să-mi păstrez, pentru ziua următoare
roua și sângele/ în acvifer freatic

în miniatură

ca și când s-ar oglindi în propriii ochi
câmpia e-o copie a unei bucăți de cer

de nu mai știi
care este cerul, care este câmpia

precum și eu, care nu mai știu, prin acest poem
de sunt cel ce-am fost sau cel ce sunt!

durabilitate

adesea, în câmpie, poemul se-arată
precum o ană zidită-n tubul fântânii

ciutura tulbură liniștea, coboară și urcă
i-atinge ia, i-atinge prelung poala
undă după undă, cerc după cerc

ca apoi, în ochiul fântânii, din jocul de lumini
să se aleagă, iar și iar oglindă în cer

arar, din ce în ce mai rar

la orice revenire din somn, în câmpie
lumina îmi intră în ochi fără să ridic pleoapa

răcoarea dimineții
e cea care mă ridică-n capul oaselor

de sub talpa mea iarba înverzește
când merg să dau drumul credinciosului câine
izolat la stâlpul putred al porții

cădeau frunze în neștire

între casa părintească și câmpul nearat
a-ncărunțit liniștea
întinsă la soare pe stinghiile gardului…

noaptea a uitat să mai cadă
ziua a uitat să mai vină

… așa, cum am revenit, îmbrăcat doar
în somnul iepurelui, nu pot s-o tulbur

în fapt de seară

m-am regăsit în salcâmul lovit de fulger
încătușat și cu cicoare-n colțul gurii

așa cum mă priveam printre scândurile gardului
miroseam a câmpie de la o poștă

mai încolo, la fântână, un cal aproape orb
îmi sorbea din ciutură, cu înghițituri rare, umbra

pistă de zbor, palma

nașterea mea în câmpie a fost o atingere
de vrabie, de dropie sau de rață sălbatică

– acest lucru are importanță în revenirile mele –

tu ești lovit de zbor, îmi spune câmpia,
mă mângâie pe creștet și mă ridică în palmă
fără să-mi mai vorbească, fără să-i pot vorbi

poem

în dimineața aceasta câmpia
e nud de femeie-mplinită
peste care trece, rumenindu-l
nisipul bobului de rouă

undeva, pe diagonală, salcâmul

ne întâlnim în poala câmpiei
la un pahar de vin/ la o vorbă de duh…

salcâmul străpunge masa rotundă în diagonală
și adumbrește vorba în cumpănă

râul subteran absoarbe discuția
extrem de sensibilă, de altfel, încât salcâmul
devine melancolic și-și scutură frunza

cotul mi se afundă în seară până la încheietura palmei
îmi țin capul (cu tâmplă cu tot) –
ofrandă adusă pământului dintre rădăcini

după

bine dispusă
ca o femeie care tocmai a făcut dragoste

este câmpia dimineața după ce

peste noapte a primit binecuvântarea ploii –

moment în care o vrabie îmi taie privirea
în două, pe orizontală, și-mi zice:

cărțile sunt făcute:
dedesubt ești tu, deasupra, poemul

panoplie

la margine de câmpie, pe creastă de zare
moșii mei, vânătorii transparenți
s-au ivit simplu, ca orice pală de vânt

– sezonul de vânătoare la iepuri s-a încheiat
la păsări, nu este cazul –

acolo, moșii mei, vânătorii
rezemați în arme lungi ca pe raze de lună
încă se mai întreabă de ce au fost deranjați

adieri

un râu de câmpie a curs pe aici
i-a rămas doar nisipul, purtatul nisip
și sarea pe iarba cea aspră

zefirul adie pe noaptea de vară
pe aceeași vale, precum susurul râului

capăt de drum

din ce în ce mai des în mine
zace câmpia – suferința sunt eu

movila aceasta, ce mi-o poartă vântul pe țeastă
este umflătura dureroasă ce mi-a apărut din
lovirea creștetului, în zori, de zarea ce acoperiș
a fost la cuibul de dropie în care am mas peste noapte

smârcurile mi-au spurcat umoarea apoasă
izvorul limpezirii a secat
râul nu mai are cale de întoarcere

pârloaga aceea plină de scaieți și ciulini
(Doamne, mirifice flori de vară plină!)
este pecinginea pe care am contactat-o
din iazul în care m-am scăldat
alături de calul lovit de obrinteala-nserării

bolnav de uimire,
limpede precum oul de găină fără bănuț
îmi trag suflarea culcat pe miriște
având drept căpătâi
un mușuroi proaspăt de cârtiță

durere de gând

perdele de ceață trase peste ochii câmpiei

cal de vânt, cal de abur despică tăcerea
cu muzică lină, să treacă pe aripi de erete
cernit, poemul

pierderea câmpiei
(la sud-vest de râmnicu sărat)

bunul meu prieten de peste apă, cu brazda reavănă
pe umăr (unul dintre frați, tractoristul, avea
grijă să i-o-mprospăteze în fiecare primăvară)
toată viața a fost supărat-de-ndrăgostit de câmpie

de cum a făcut ochi, ca să nu-l piardă spre mare
amara și buna lui dragoste – câmpia
i-a îndreptat privirea spre munte, să-i fixeze
un punct de sprijin, în pornirile lui să aibă opreliște

îmi spunea că pentru el și câmpie
această orientare spre munte
devenise un ritual la fiecare-nceput de zi

treptat, muntele îi cădea tot mai mult în privire și
pe bună-dreptate, simțea cum i se fură câmpia

și dintr-o noapte și-apoi tot restul vieții
la poale de colină a ridicat ziduri –

a rupt de la gură, din trup și din suflet, cu sudoarea frunții
a făcut mortar și a ridicat ziduri cât un stat de om

în umbra lor a fost scăldat pentru ultima dată de
lacrimile câmpiei și tot acolo a fost și îngropat

câmpia a mai venit cernită la vremuri de restriște și
pentru necesitățile casei a tot luat din zid, ba praf
ba nisip, ba, rareori, pietriș

de-a rămas acolo doar umbra confuză a prietenului meu
și a zidurilor cu numele

poem fortificat
în memoria tatălui meu

tatăl și-a împrejmuit curtea cu zid ca de cetate
din spatele porții, fiul a ridicat gard mai larg
cât un tur de spirală
nepotul a ridicat, în prelungire, încă un tur de spirală
și mai larg
strănepotul duce spirala gardului mai departe,
până în turla bisericii

abia atunci, tatăl a coborât mulțumit
în pământul făgăduit din grădină
iar sufletul i-a urcat la ceruri
ținându-se de gard, bătrânește.

deschideri

cărare de liniște, cărare de verde
cărare de somn, cărare de pierdere,

s-a trezit câmpia cu noaptea în cap,
s-a trezit pe prispa casei mele
și a împrumutat haloul lunii

– visam cu ochii deschiși
precum ochii iepurelui, ochii fricii:

pășeam între patru lumânări aprinse
fără să descrie o figură geometrică anume
eu eram a cincea lumânare, transparentă
luminâ din cap până-n picioare

pășeam pe cărare de liniște, cărare de verde,
pe cărare de somn, cărare de pierdere

adumbrirea ca înscenare

undeva, pe unde tot am trecut cu zorii pe umăr
aproape de mine, pe-acolo pe unde
din prea multă obișnuință treceam ca și neobservat
dintr-un val de pământ într-un crov din loess tibetan
s-a ivit un ochi de apă deschis către cer…
în jurul lui, roată, j’de mii de ochi mici
pe buză de mal, licurici clipeau, umezi
în lacrimi, în uimire.

*
de jur-împrejurul marelui ochi
cu luciul de apă fin vălurit este între maluri
o vale aparent seacă, în care înoată
deși ai impresia că zboară, rari pești-fluture
și fluturi-pește, oricum abstractizați…

la drept vorbind, nu se puteau pune în evidență
cele două maluri, paralel-circulare
înierbate cu poeme, printre care trec
cu pana la tâmplă, încercând descrierea

*
două maluri de sprijin sunt aici –
unul scăldat de apele freatice ale
ochiului de pază, cu privire clară, înaltă
răsfrântă în cer de alint dumnezeiesc…
celălalt scăldat de roua de seară…
și pentru că nu are timp să se-adune
în nor sau perdea de-ntuneric noaptea
nu-i pleoapă-stor, ci, acolo, niște
prelungiri umbroase care ajută la
transpunerea poemului pe coala de scris

atotcuprinsul din palmă

pe așternutul câmpiei
e o-mpărțire a poftelor noastre
de la o zi la alta, de la anotimp la anotimp

aceeași repartiție a sorții pe răbojul
scrijelit de primii zori
într-al zilei bătucit pod de palmă

poem discret

sunt unul dintre puținii fii rătăciți ai câmpiei –

după ploaia de vară mă întorc la mama acasă
în câmpia care nu miroase a cafea și
nici a ceaiuri aromitoare, ci doar a pâine caldă

încă o zi

câmpia a venit la primărie îngândurată
lotizată și-mbrăcată
ca vai de capul ei
în buruieni
să-și ceară dreptul la dăinuire

neinspirată alegere! ușile erau închise –
funcționarii erau plecați la județ
să primească insigne din polistiren, viu colorate
cu ocazia ridicării comunei la rang de oraș

la o poartă, pe laviță, o bătrână oarbă
surprinsă de foșnete, își făcea semnul crucii

rugă pentru ploaie

gol ca o vrabie ce face baie-n praful drumului
îmi flutur cămașa-aripă și gândesc
cu o singură aripă nu se poate zbura

îngenunchez (în poala câmpiei
să nu-mi scrijelească genunchiul stea căzătoare)
și mă rog la sfântul ilie
(mi-e mai apropiat, deoarece
chiar străbunicul meu dinspre tată i-a purtat numele)
să-mi dea a doua aripă
o aripă de ploaie

dialog firesc și la locul lui

mă întâmpină salcâmul: mă, tu ai început
să semeni din ce în ce mai mult cu mine

ai avut pe cineva în familie salcâm?

după câte îmi amintesc, îi zic
străbunica din partea tatei a fost salcie

aha! conchide și redevine ce-a fost –
prieten dătător de umbră puțină
dar binecuvântată

cititor

la o discuție obișnuită, în seara târzie,
câmpia mi-a spus că voi fi un bun cititor în urme

– în urmă de pas în noroi, în urmă
de picior gol, nu de pantof, nu de potcoavă –

cititor în urma de gheară de pasăre phoenix
lăsată în mâlul nisipos – azi gresie dură
dar și în urmă de femeie tânără
lăsată dimineața prin iarba-nrourată

„în liniștea serii”

un pumn de nuci
pe care le sparg în podul palmei
sare fină, un coltuc de pâine
și cana cu vin roșu, de buturugă
la un colț de masă așezat sunt
pentru sațiu

acesta este poemul unei seri de noiembrie
pe care mi-l dedic cu smerenie

de seară

ce bine îi stă poetului!

roua de seară vine și-i încărunțește tâmplele
doar când însingurat rotunjește ultimul vers
al poemului de peste zi

tablou naiv cu apă curgătoare

la ora de desen
elevul arată crochiul lui pădurii
și-i spune: vezi, aici ești tu
te sprijini cu ramul de munte
cu trunchiul stai pe colină,
iar cu rădăcinile te bălăcești în iaz de câmpie

pădurea se bucură și, de emoție, un strop
de apă de izvor sare pe planșa elevului, lasă dâră
din frunză-n frunză, din ram în ram, până în vârful
unei rădăcini aeriene/ și de aici în gura peștișorului auriu
care, puțin mai devreme, fusese bob de grâu

premoniție

vine iarba, spune poetul ion gheorghe
vine ca o atingere sfântă,
vine apa de înverzește izlazul
vine apa din josul crucii

vine piatra, zic
și se rotunjește clar de lună
vine piatra ca o aripă
să mă învețe mersul pe apă

văd și spun:
lumina lumânării pleacă din mine
sunt eu cel dintre mal și apă
așa cum pășesc cu creștetul luminat

cădere în noapte

copilul înjură-suav și nu știe pe cine –

dintr-un reflex înnăscut își dă jos cămașa și
cu burta dezgolită, se-aruncă în oglinda iazului –

plesnetul usturător este auzit de profesorul de filosofie
ce perorează prin apropiere:
ca orice filosof în exercițiul funcțiunii ține un discurs
aplaudat de rațele de baltă și de lișițe, care
dintr-o logică simplă, nu știu că bat în van din aripi

copilul sparge cu bălăceala lui, de la un mal la altul
arc de undă și înjură, chipurile
de mama focului, în stil propriu
chiar dacă nu știe despre ce și despre cine

târziu, de o parte și de alta, pe câte un mal al iazului
copilul și filosoful, asumându-și fiecare distinct teritorii
fac ce făceau și mai înainte
în timp ce prin oglindă păsările trec, pe deasupra
și pe dedesubt, în zbor normal de cădere în noapte

firescul a două poeme complet diferite

*
aflu că adam jagajewski, cândva
zbiera la manifestații cât îl țineau bojocii
numele lui stalin – iar pe o stradă alăturată
drept răsplată, primea o jumătate de pachet de unt

aceasta era viața mea de pasăre împăiată
ce învăța să zboare

*
aflu că, astăzi, duminică, ion d. pană,
un bărbat coborât din dealurile drăgășanilor
aici în bărăgan, real ca o bucată de gresie
ajunsă-n câmpie, șlefuită, rotunjită de drumul lung
eh, aflu că a murit în somn, miercuri spre joi,
probabil, cu gândul, ulțimul gând, la adeverința
pe care trebuia să i-o aduc de la serviciu

… prosternat privesc hârtia prin care
i se recunoștea perioada când lua probă de suflet
cu vârful forezei, din apele subterane ale câmpiei
din strate permeabile, din nisip, din pietriș și se grozăvea:

uite ce aluat și ce pâine crescută
va fi din trupul meu mâine!