Propoziții pretențioase – Avortăm
Bătăile de cap. Singura speranță că nu te poți plictisi niciodată în meseria de tinichigiu.
Și singura certitudine. Amestecată cu nevoia de a asigura traiul, oferă zi de zi o adrenalină greu de găsit altundeva. Și vă spun că practic chiar și la serviciu acțiuni care se lasă cu sânge urcat la cap. Este nimic pe lângă faptul că vecinătatea proprietarilor de case a rămas pentru români un cui bine înfipt în scândura iritării. Cu serviciul…. Îl declasam doar pentru că doar cu o singură insă mă cert la cuțite și la sfert de turație cu vreun individ-părinte-instructor venit pe nepusă-masă cu pretenții nefondate la spectacole. Pe când la lucrări de tablă…. Sunt în urmă destule însemnări cât să dovedească numărul multiplu de nervi. De n-ar fi fost tata, Cristi, Nae, fistichiii de angajatori, turbații de vecini, lucrările de-a dreptul amenințătoare la integritatea corporală și la viață, natura însăși, aș fi zăcut legumă în cine știe ce dormitor, cu suta de kilograme mutată de pe canapea în pat și undeva la baie pentru nevoi. Și de care! Mereu m-am așteptat la gardurile comune ca la niște delimitări transparente, nu la o stavilă vărsării furiilor, vorbelor de nespus, proferării de amenințări până la implacabila moarte. Aflat la casa unuia dintre Domni, gândul curat pentru toți înconjurii a stat și el să domnească peste mine. Ce mai, așteptările mele, ale ateului, s-au calat asupra blândeții umane, cum și noi am călcat sfios, chiar dacă printre dinți a mai scăpat câte-un drac al nereușitei, al neputinței și al obișnuinței. Trei în total. Potoliți în noi, de iad în „stângaciul” vecin. Cum să ajungi în punctul de îmbinare? Un metru la bază este un nimic ca pantă de urcare pe scară și stabilire a unui minim echilibru pentru lipire. Nu spun cât de grea este escaladarea treaptă cu treabă având într-o mână diverse scule, ciocan, daltă, substanțe decapante și alte accesorii. Uneori te întrebi pentru ce ar merita să-ți rupi gâtul într-o eventuală cădere, să-ți înțepenească musculatura, să-ți sară apă tare și cositor până în albul ochilor? Pentru o mână de bani? Pentru un nebun care e cuprins de istericale și amenință cum nu ai mai auzit că ne face și ne drege? Căci îl apucase turbarea văzând că am pus scara pe acoperișul lui și ne-a ocărât și înjurat de mama focului. Urla ca disperatul. Am încercat explicații, ba chiar ne-am angajat la a repara eventualele daune, deși nu era nicio îndoială că nu avea cum să producem vreuna. Aveam mereu grijă să nu ajungem la daune, iar dacă avariam ceva, accidental sau fiindcă altfel nu se putea realiza lucrarea, imediat sau spre final, îndreptam. De obicei ne înțelegeam perfect cu cei de peste gard. Știți, uneori eram noi în relații mai bune cu vecinii și căutam circumstanțe atenuante proprietarului, mai multe de câte i s-ar fi cuvenit. Rar însă am dat de un asemenea tembel, cu o fire autistă, intolerantă. N-am o înregistrare ca să audiați „predica satanistă” a taximetristului. Căci asta știa să facă când nu șofa. Și-am găsit o cale să nu mai avem de a face, mai grea – îți solicită pozițiile fiecare zonă axilară -, mai consumatoare (scrisesem pierzătoare; asta fiindcă nebunia de sinonim a defectivului este scăzățiv) de timp. Pe deasupra, de pe acoperiș. Mulțumit însă pastorul, Domnul lui, pentru lucrare și noi. Și „nefericitul” vecin că scăpase de noi. Totuși, el nu pe noi își vărsa oful, ci pe „clica” care-i sufla constant în ceafă versete creștine.
