Literadura nr. 41 (8)

Cartea din bibliotecă

Tudor CICU

Un like de la el – de Luminița Zaharia/ed. Neuma, 2026

Nonconformismul Luminiței Zaharia, spontaneitatea, umorul și sinceritatea poemelor sale sunt repere cunoscute în viața ei lirică, îndrăgite și apreciate în toate volumele sale. Fără doar și poate (notăm și noi) poeta vede lucrurile altfel, simte altfel viața, trăiește misterul iubirii, poezia și îi surprindem, din versurile mereu năstrușnice (în sens umoristic), dispoziția față de temele existențiale (viața, dragostea), ceea ce aduce liricii din acest volum o notă de meditație, de contemplare și melancolie. Îi remarcăm și o particularitate ironică a versurilor când pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului feminin, după psihologia lui Carl Jung. Mai reținem că din acest joc poetic s-au născut poeme de o sensibilitate aparte, ingeniozitatea autoarei simțindu-se în metaforele construite cu delicatețe și senzualitate, comparațiile sugestive, totul pe un fond meditativ, determinat de exteriorizarea stării de însingurare și singurătate pe care o simte cu ironie poeta: „prietenul e cel ce-ți dă brânci pe scenă/în lumina reflectoarelor -/în timp ce el stă după cortină” (prietenul).
La prima vedere, autoarea ne invită la o călătorie plină de culoare și imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, într-o „cozerie” pe alocuri epică cu misteriosul domn V. („eu îl simt în rol de poet”), fiindcă și poeții „sunt neserioși ca viața”. Pe „umărul” lui V. plânge, râde și se bucură, ori adresa „într-o prietenie de poveste” și chiar visa în „căutarea fericirii/în molozul orașului mort”: „tu, îmi închipui, așa mă visai:/femeie-prietenă-să-i-spun-tot-ce-mă-doare./dați-mi o caleașcă de aur, cu cai,/să mă duc la plimbare.” (ceva care durează). Așa că poezia din această carte pare scrisă într-o stare de beatitudine, în cheia jocului poetic familiar (de-acum), având și constanta ironic-implicată, astfel încât limpezimea versificației să treacă de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca revanșă asupra lexicului: „dau mâna cu moartea/în fiecare seară/salut, îi spun, nu bine ai venit” (plăceri senzoriale). Împrumutând din propriile trăiri unele conexiuni cu „misteriosul V.” (cel căruia i se confesează), poemele acestui nou volum nu exclud o aură a cunoscutului ei stil în poezie, dar centrul de greutate în catharsis-ul poeziei de-acum, totuși, stă în ironia-i caracteristică: „să cerem taxă de protecție/soarelui/să-l apărăm de nori bârfitori/să ștergem cu buretele emoția nudă/un mai înalt să ne audă/și să tragă sfori” (cuvinte). Și înțelegem că procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecția înțelegerii unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginație… fiindcă: „poeziei i se permite mai mult:/să fie de stare/de extaz sau de jale/să facă pe nebuna cât vrea” (ce rămâne). Sub acest impuls al nevoii de confesare, cititorul se simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles ca o nouă participare la jocul ei poetic: „mă joc apoi de-a ghilotina/(de nu s-ar stinge lumina!)/codul pin al inimii l-am pierdut/să ne grăbim altfel -/hai, de la început:/oul… găina…” (sentimente deghizate).
De reținut poemele: „zodie greșită”; „o să-ți uit chipul”; „există poeți adevărați”; „ceva care durează” etc. Și mai mereu poeta găsește un mod de a ne aduce lumina în suflet printr-un zâmbet, ușor ironic și, evident, un zâmbet cu aromă de poezie de calitate și bun gust literar: „și tot ce mai vreau/e să ți se facă atât de dor de mine/încât să mă citești” (era o vreme). După aria de acțiune a poemelor din acest volum distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginației simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică.
Dar, pendulând între măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare, volumul își așteaptă cititorul la o lectură frumoasă și incitantă.

Jurnal de Festival „Ion Băieșu – la el acasă”, 2025 – de Ion Nicolescu, Ed. Editgraph, 2026.

Cu acest volum imprevizibil în arealul cultural al Buzăului, cititorul are prilejul de a întâlni atâția oameni cu suflet care, atât prin prezența la eveniment, cât și prin suportul bănesc și material, au fost parte activă: ca organizatori, dar și echipa din spatele festivalului. Am aminti aici aportul Consiliului Local și al Primăriei Cernătești, apoi pe membrii familiei lui Ion Băieșu, Soc. Romvitrine S.A. din com. Cernătești, o echipă de oameni muncitori conduși de d-nii Coman Ștefan și Claudiu Chircu, „Casa Marlon Nicolescu” și, în mod deosebit, pe autorul care a și scris cartea, Ion Nicolescu. La împlinirea a 33 de ani de la trecerea pe o altă scenă a scriitorului Ion Băieșu, născut în satul Băiești-Aldeni, în zilele de 20-21 septembrie 2025, din inițiativa lui Ion Nicolescu (președintele festivalului), aici în satul natal al scriitorului Băieșu a avut loc prima ediție a festivalului de umor „Ion Băieșu – la el acasă”. Dintre cei 47 de participanți la secțiunea Proză-umoristică, pe podium s-au situat Ion Calotă (marele premiu), Vasile Larco și Vasile Vajoga (ambii premiul I), Violeta Urdă (premiul II), Lică Pavel (premiul III), Mihai Sălcuțan (mențiune). La secțiunea de Poezie epigramatică și epigramă s-au înscris 40 de scriitori, iar pe podium s-au situat: Diviza Ion și Moldovan C-tin (ambii premiul I), Ion Moraru (premiul II), Vasile Blidaru (premiul III), George Eftimie și Ioan Toderașcu (ambii mențiune).
O carte, în sfârșit, care ne dezvăluie de ce umorul explică foarte multe lucruri, iar umorul și ironia epigramelor înseamnă, înainte de toate, râs. Iar râsul este esențial pentru toți. Cu cât avem mai multe motive să râdem, cu atât avem mai multe șanse să ne păstrăm capacitatea de a accepta, înțelege și depăși chiar cele mai greu de suportat lucruri, chiar și experiențele cele mai dureroase. Și toți cei care au participat cu texte umoristice, în mod deosebit cei desemnați pe podium, cu schițele lor „zidite” pentru eternitate în această carte, au „rostuit” câte o întâmplare despre zvâcnirile unui sat de la munte, povestea cu umor a locuitorilor din satul natal al lui Ion Băieșu. Pe scurt, îndemnându-i și pe cititori să caute cartea, amintim schița lui Ion Calotă „M-am reîncarnat într-un robot”, în care a demonstrat că și un robot poate avea suflet, copilărie și primele încadrări în muncă în „construcții” (cu rol de demolatoare; robotul fiind o ea, Yona de la Ion), apoi un serviciu de „turnătoare” în pahare… și chiar de „poetomană”. Și așa, la pensionare s-a retras într-un depozit de vise second-hand unde și-a „deschis un atelier de recondiționat amintiri”. Mai mult un umor (spunem noi) de limbaj și calambur al termenilor, decât unul de situație. Vasile Larco vine cu un „Reportaj” în drum spre Aldeni, iar calamburul situațiilor întâmpinate până la destinație trece prin titlurile scrierilor lui Ion Băieșu, ca un fel de „cuvinte care… sar în ochi” cum spunea Elena Căpățână într-o carte. Vasile Vajoga cu „Autorizația” practică umorul de situație, iar povestea lui Moș Ghiță care „tocmai trecu șanțul cu trei ouă în mâna stângă și cu trei în dreapta”, când dădu „nas în nas” cu primarul devine comică abia când acesta este chemat la primărie să obțină autorizația pentru o „societate familială” de creștere a puilor. Aviz primarilor puși, cu orice preț, să încurajeze producătorii individuali. Violeta Urdă istorisește o poveste despre cei doi eroi ai lui Băieșu (Tanța și Costel) care plecaseră din Lehliu și se stabiliseră în Băiești-Aldeni unde își deschiseseră o cârciumă. Umorul vine în urma dialogului purtat de cei doi, o discuție iscată de prezența în cârciumă a lui Guță și a lui Fane, jucând table. Din dialogul umoristic purtat de Tanța și Costel se vede că unul fără celălalt „e ca Bărăganul fără ciulini”. Mihai Sălcuțan, în „Încurcături oficiale” reinventează un Gheorghe I. Mihalache din satul Aldeni, prins în vârtejul atâtor ghinioane generate de agenții locali.
Pline de har și „miez” umoristic sunt poezia și epigrama din carte. Încheiem, nu înainte de a aminti frumusețea mesajelor din deschiderea Festivalului (organizator-primar-fiica lui Ion Băieșu), de la biblioteca „Ion Băieșu”.

Rodica BRETIN

VISEAZĂ-MĂ!

Clădirea îmi părea familiară, cu siguranță mai fusesem acolo. Odată cu mine, pe scara rulantă coborau bărbați şi femei cu ecusoane, toți cu un aer preocupat, ca o legitimație purtată la vedere. În holul de la parter se tălăzuiau funcționari, avocați, notari, secretare. Cum am pus piciorul pe mozaicul podelei, fluviul de trupuri m-a înghițit, m-a luat cu el. O clipă, una singură, m-am simțit în siguranță: anonimă, pierzându-mă în mulțimea ce se îndrepta, neabătută, spre ieşire. Se terminase programul, era un exercițiu de alarmă în caz de incendiu?
Mergeam pe lângă peretele de sticlă şi, privind afară, m-a lovit prima nepotrivire cu realitatea: era la prânz şi trotuarele ar fi trebuit să fie pline de lume. Astăzi, nu vedeam pe nimeni. Celor din clădire nu li se părea ciudat; nici asta, nici cerul plumburiu, atât de jos încât înghițise etajele zgârie-norilor din jur.
Dintr-odată a început să plouă, cu picături mari ce se înfigeau în asfalt ca nişte proiectile. Şi nu era o figură de stil. Stropii găureau caldarâmul cu picamere lichide, iar asfaltul începea să semene cu o strecurătoare, de unde aburi verzi se ridicau, încolăcindu-se în văzduh.
Ploua cu acid sulfuric, cianură, apă grea?
Portarii s-au dat la o parte, lăsând să treacă primul eşalon din coloana ce înainta în ordine. Apoi uşile s-au închis iarăşi, iar ce a urmat s-a petrecut într-o linişte sinistră.
Ieşiseră vreo treizeci de bărbați şi femei. Niciunul n-a ajuns departe, năruindu-se pe rând sub rafalele ploii, sub cerul ce nu se oprea să schimbe încărcătoarele. O secretară apucase să deschidă umbrela – pentru a se pomeni cu un schelet de tije în mână şi fața acoperită cu pete ca de pojar. „Ploaia“ topea bumbac şi plastic, vinil şi piele. Un bărbat se uita neîncrezător la palmele unde carnea desprinsă în fâşii îi dezvelea falangele… Unii cădeau, se ridicau pentru a mai face câțiva paşi, apoi se prăbuşeau definitiv. Alții îşi scoteau hainele fumegânde, jupuindu-le de pe ei odată cu pielea. Mulți se târau pe coate şi genunchi, ori se zvârcoleau pe caldarâm… Câțiva se adăpostiseră sub streşini, însă ploaia îi găsea, bătând pieziş, cu precizie de lunetist. Toți voiau să câştige un minut de viață, de agonie. Destui încercaseră să se întoarcă în clădire – dar uşile au rămas închise, sub veghea nepăsătoare a portarilor. O femeie bătea cu pumnii în sticla incasabilă, până când s-a scurs de-a lungul geamului ca o meduză strivită. Un avocat a scos din buzunarul jachetei un pistol – cum de nu i-l confiscaseră cei de la securitate? – şi-a pus țeava sub bărbie şi a tras. N-am auzit împuşcătura. Dincolo de sticla stropită cu bucăți de creier, moartea se dezlănțuia în tăcere, într-o orgie de roşu şi cenuşiu; mai mult roşu.
Cei dinăuntru nu dădeau semne de panică. Stăteau, umăr lângă umăr, într-o masă compactă care continua să se îngroaşe cu noii veniți, aduşi de scara rulantă. Primele rânduri încremeniseră în fața uşilor; nu vedeau ce se întâmplă afară? În mulțimea amorfă vibra ceva, ca o nerăbdare abia înfrânată.
Aşteptau să iasă.
În stradă nu mai mişca nimeni, în holul de la parter puteai auzi bâzâitul camerelor de supraveghere. Când uşile s-au dat iarăşi în lături, angajați şi clienți au ieşit de-a valma să facă duş cu cianură, iar coloana a înaintat cu zece paşi. Şi eu, odată cu ea.
Uşile se închiseseră iarăşi, ermetic, lăsând spectacolul să se desfăşoare silențios. L-am ignorat. Urmărisem premiera, nu mă tenta să văd filmul încă o dată. A treia oară aveam să fac parte dintre protagonişti – iar asta era o problemă!
Nu împărtăşeam entuziasmul autodistructiv al turmei, nici nu simțeam nevoia să mă purific, la modul definitiv. Dar… aveam de ales? Gândurile rămâneau ale mele, trupul însă asculta de o voință străină. Dincolo de geamurile-vitrină, cadavrele înțepeniseră pe caldarâm, muribunzii zvâcneau tot mai rar. Curând, coloana se va pune din nou în mişcare. Soluții? O umbrelă din azbest – ideal, imposibil.
Un glonte în cap, tras cu revolverul unuia dintre paznici – tentant, dacă n-aş fi fost pe pilot automat.
Deodată, porțile transparente s-au tras în lături, scuipând primele rânduri în piața pavată cu leşuri. Şuvoiul omenesc a prins să înainteze şi m-a luat cu el, solz încrustat în pielea unui şarpe sinucigaş.
Nu!! am strigat fără glas. Încă patru paşi, apoi… Am închis ochii, să nu văd Styxul ce se revărsa din cer, tot mai aproape.
M-am simțit apucată de mână, trasă în afara şuvoiului-kamikaze. Ceva ca un trăsnet m-a străbătut, de parcă atinsesem un fir de înaltă tensiune. Fiecare celulă din mine, electrocutată, făcută scrum, țipa în tăcere.
– Respiră adânc, Lorena.
Ewan. Să fie cu putință? Pleoapele mi-au zvâcnit, iar privirile ni s-au amestecat, albastru în verde.
– Sunt bine, am răspuns întrebării nerostite.
Tremuram încă şi mă mişcam anevoie, de parcă reînvățam să merg. Însă eram din nou stăpână pe trupul meu. Mi-am potrivit paşii după ai lui Ewan, îndepărtându-ne de ieşirea spre care mergeau toți. Nimeni nu ne-a oprit, niciun cap nu s-a întors după noi. Devenisem invizibili, aşa cum eram imuni la forța care îi controla pe cei de la parter.
Inima îmi bătea repede, dar nu de frică. Ewan mă găsise, m-ar fi aşteptat la marginea oricărei guri de iad în care voia să îmi dea brânci Stăpânul Coşmarelor. Cel care mă ura atât de mult încât îmi bântuia somnul noapte de noapte.
– Întotdeauna, a surâs cu modestie.
I-am zâmbit şi eu; îmi citise gândurile, dar l-am iertat. Nu îi fusese uşor să dea tocmai de visul ăsta, între atâtea posibilități, altfel ar fi venit mai devreme, tăind din deliciile suspansului.
Iar data viitoare putea ajunge prea târziu.

Distribuie: