Literadura nr. 41 (7)
Gabriel DRAGNEA
Florentin Popescu,
amprenta unui timp bun
Urmărindu-i începuturile literare și publicistice, o importantă apariție tipărită a numelui Florentin Popescu o regăsim în paginile revistei „Luceafărul” din 1963. Șase ani mai târziu debutează editorial cu volumul de poezie „Obsesia păsărilor”. Astfel că, la 24 de ani, deja descoperim poetul care încifrează tainele lumii și încercarea lui de a o descifra prin întrebări și comparații profunde. Exemplu este poemul „Fântânile pe cumpene plecate”, edificator pentru evidențierea, pe de o parte, eului deja afectat de timpul coroziv, pe de altă parte de necunoscutul lumii „de aripi”. O lume de aripi foșnăitoare, doar într-un zbor fără scop, dar și aripi care măsoară înaltul negândind posibilele consecințe ale avântului. Cu o ignorare asumată a turbulențelor apărute între „cerul ce cade și cerul ce suie”, ca într-o ierarhie a devenirii, poetul simte că poate fi și „murmur”, „și izvor și pădure”: „fântânile pe cumpene plecate/ la un capăt o inimă la altul o alta/ pământul la mijloc/ și umerii mei în rotitor balans/ țin cumpăna pe ceruri aplecată;/ într-o parte anii se duc în pământ/ cu un copil în ierburi zăvorât/ într-o alta se leagănă-o lume de aripi/ și pe când alerg să m-apropii/ între cerul ce cade și cerul ce suie/ murmur sunt și izvor și pădure/ și steaua care-o caut poate nu e.”
Întâmplător sau nu, zborul pare să fie elementul definitoriu al publicistului-poet născut într-un aprilie 1945, o lună a lui prier în care s-au mai născut, printre alții, Octavian Goga, Fănuș Neagu, Emil Cioran, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Magda Isanos, Camil Petrescu sau Ștefan Augustin Doinaș. Am putea spune, așadar, că sub semnul lunii a patra, ambiția și devotamentul, sacrificiul și consecvența sunt calități pe care le regăsim mai ales la aceia desemnați să aleagă cuvântul care să evidențieze natural o realitate mai mult sau mai puțin analizată și descifrată de ceilalți. În fond, calități regăsite la aceia care reprezintă arta sub toate formele ei de manifestare. Dacă am apela la astrologi, aceștia ar spune că nativii din aprilie sunt muncitori și iubesc rutina. Cât se poate de adevărat, privind activitatea gazetărească a domnului Florentin Popescu, o deosebită rutină care acoperă peste 60 de ani, din cei 81 dăruiți până acum de Dumnezeu, bifați fructuos pe răbojul vieții literar-publicistice. A face un inventar al tuturor volumelor tipărite până în prezent de Florentin Popescu este un exercițiu de răbdare și de admirație totodată: dicționare de literatură română și universală, monografii (dintre cele mai cunoscute le amintesc aici pe acelea despre Vasile Voiculescu, Alexandru Macedonski, Nicolae Labiș sau Alexandru Odobescu), o istorie anecdotică a literaturii române în două volume, eseuri, evocări, reportaje, cronici și interviuri, toate adunate în mii de file de carte.
Tot căutând printre aprecierile confraților săi, cea mai potrivită descriere a activității omului de litere Florentin Popescu este aceea realizată de acad. Gheorghe Păun, care spunea astfel: „O bibliotecă în stânga cu cărțile citite!, una în dreapta cu cărțile pe care le-a scris. Și câte a scris! Poezie, reportaj, eseu, roman, monografii, prezentare de carte și prezentare de autori, epigrame. Are operă, are și activitate… Un om care construiește, cu bucuria și seninătatea unei meniri care face improprie ideea de sacrificiu… O prezență reconfortantă în lumea noastră parcă tot mai entropică.” Da, nimic din tot ce a realizat până acum poetul și publicistul Florentin Popescu nu stă sub semnul sacrificiului. Mulți ar fi tentați să nuanțeze pe marginea timpului, a energiei concentrate pe varii proiecte literare, gazetărești sau editoriale. Florentin Popescu nu a sacrificat nimic. Toate demersurile sale scriitoricești au decurs cu acea naturalețe specifică creatorului chemat, hăruit a se dedica total spațiului locuit de cuvânt.
Cu un deceniu în urmă, la împlinirea celor 70 de ani, sărbătoriți alături de prieteni, Florentin Popescu etalând o evidentă stare de mulțumire față de cele realizate, dar și hotărât a continua cu noi și noi proiecte, spunea astfel: „Am abordat toate tipurile și genurile publicistice, de la știre la anchetă, de la pamflet și până la reportaj. Ziaristica a rămas până astăzi și cred că va rămâne toată viața, marea mea dragoste.
Vă mărturisesc că nicio clipă nu m-am considerat un om realizat și nu m-am culcat pe laurii gloriei. După 1990, când condițiile publicării au devenit cele pe care le știți, nu am făcut nimic altceva decât să continui cu ceea ce eram deja obișnuit să fac. Să scriu tot ceea ce gândesc și simt, să scot în evidență scriitori care am considerat că au ceva de spus și să nu abandonez niciodată această activitate indiferent de neajunsuri sau obstacole”.
Florentin Popescu este o amprentă a unui timp bun, a unei perioade în care selectarea manuscriselor și, în general, munca redacțională impunea alte rigori care abia se mai regăsesc în activitatea anumitor edituri și reviste de astăzi. Cu aceleași instrumente ale rigorii, cu obiectivitatea păstrată atent, încă din vremuri devenite amintiri, menținută și dezvoltată până-n prezentul care dictează alte norme și valori, dl Florentin Popescu, susținând că i-a citit pe toți, a devenit – și nu de ieri, de azi – un avizat și apreciat radiograf al miilor de pagini tipărite. Și iată-l astăzi, la deosebita vârstă de 81 de ani, potrivind în continuare cuvinte, împletind gânduri și reflecții pentru o mai bună înțelegere a lumii literare. Jucându-ne cu cifrele, dându-le astfel o și mai mare importanță și greutate, trebuie să precizez că un sfert din anii activității sale literare l-a dedicat și Sudului, fiind alături de bolintineni, încă de la apariția primelor numere ale revistei.
Ce întâmplare frumoasă, ce coincidență plăcută să-i citești versurile poemului „Umbra căzută pe lucruri” din același volum de debut, din 1969, „Obsesia păsărilor” și să regăsești un sud-terminal în așteptarea exodului norilor: „niciun vers nu mai foșnește prin mine/ norii curg prin salcâmi înspre sud”. Iată că, așa cum spuneam, printr-o frumoasă coincidență generată de lirica poetului, în destinul lui Florentin Popescu trebuia să existe și o parte a sufletului atașată de un „Sud”, căruia i-a dedicat peste 25 de ani din viață, scriind avizat și asumat despre cărțile confraților săi din arealul bolintinean. Numai în acest context stau mărturie zeci de articole și referințe critice, cronici și prezentări de autori în paginile revistei Sud. În plan editorial dl Florentin Popescu a editat un număr de trei volume la tânăra editură Sud, înființată în 2019: „Autori și cărți din bibliotecile Sudului” (2021), „Orizont literar bolintinean” (2023) și acest volum omagial Florentin Popescu – „Un izbânditor întru faptă culturală” (2025). Pentru aceia care consideră că timpul nu mai are răbdare și nu pot parcurge – și asta, pe bună dreptate – voluminoasa operă variată a poetului, gazetarului, criticului și eseistului Florentin Popescu, este de ajuns parcurgerea acestei culegeri de impresii și referințe critice pe marginea operei și personalității scriitorului buzoian. Nu doar o carte, ci o amplă carte de vizită literară în care zeci de voci nuanțează perseverența și talentul gazetăresc, altele obiectivitatea și îndârjirea scriitorului din Lera-Chiojdu Buzăului.
Camelia Iuliana RADU
Aura Creițaru – „Prezentul dintre clipe” sau ontologia clipei locuite
Există volume de poezie care construiesc o biografie și volume care construiesc o filozofie. „Prezentul dintre clipe” aparține celei de-a doua categorii. Aura Creițaru propune aici o lirică a reflecției metafizice, în care poezia, ca expresie a sensibilității, devine un instrument de cunoaștere. Cartea poate fi citită ca un amplu tratat poetic despre timp, memorie, filiație, creație și transcendere, în care fiecare poem reprezintă o etapă a unei inițieri spirituale. Nu întâmplător, cuvinte precum prezent, clipă, lumină, ochi, gând, geneză, Dumnezeu, vis sau înger alcătuiesc un adevărat lexic fundamental al volumului.
Titlul însuși concentrează întreaga filosofie poetică a cărții. „Prezentul dintre clipe” desemnează acel spațiu invizibil în care existența se trăiește cu adevărat. Poeta mută accentul de pe timpul măsurabil pe timpul interior, fenomenologic, apropiindu-se, fără a o declara explicit, de concepția lui Henri Bergson despre durée, timpul trăit ca flux al conștiinței.
În poemul care dă titlul volumului, această idee este formulată astfel: „Între/ ieri și mâine/ între atunci și cândva/ pulsează continuu prezentul din noi.” Prezentul este o energie continuă, un spațiu al devenirii, de aceea, îndemnul final al poemului are valoarea unei maxime existențiale: „Trăiește-ne-acum!” Acest imperativ transformă poezia într-o etică a prezenței. În întreaga carte, timpul nu este perceput ca un adversar al omului, ci ca materia însăși din care se naște conștiința.
Unul dintre cele mai provocatoare texte, „Decupaj atemporal”, contestă însăși existența timpului obiectiv: „Timpul nu există/ el a fost inventat!”. Afirmația, aparent paradoxală, trimite spre marile întrebări ale filozofiei moderne privind natura temporalității. Poeta sugerează că timpul este doar un instrument de măsură, în timp ce adevărata existență se desfășoară într-o dimensiune atemporală, accesibilă doar prin iubire, contemplație sau creație. Ideea este dusă până la consecințele ei ultime: „Acolo – / în locuri atemporale…/ nimic nu măsoară trecerea”. În această perspectivă, poezia devine însăși experiența suspendării timpului.
Un alt nucleu major al volumului îl constituie relația dintre limbaj și creație. Pentru Aura Creițaru, cuvântul este o realitate aproape sacră. Volumul se deschide cu „Invocație”, poem care funcționează ca o ars poetica: „Pe toți porii/ muguri de litere.” Corpul biologic este înlocuit de corpul textual; poeta nu mai are piele, ci scoarță, nu mai are degete, ci ramuri. Ea însăși devine arbore al limbajului. În final, dimensiunea religioasă a creației este exprimată printr-o formulă de mare finețe: „Eu însămi mirare/ din Mirarea ce ești…”. Nu Dumnezeu este definit, ci omul creator, care există prin participare la miracolul originar.
Această concepție este dezvoltată explicit în poemul „De aceea, poetul”, unde inspirația este prezentată ca o continuare a actului genezei: „La început era Cuvântul…”. Pornind de la textul evanghelic, poeta construiește propria mitologie a creației poetice. Poetul nu inventează poezia, ci primește harul ei:
„Harul transcrierii mesajului divin.” Observăm aici una dintre constantele întregului volum: creația nu este un act de orgoliu intelectual, ci unul de receptare, în care poetul descoperă sensul, chiar dacă nu el este cel care îl produce.
De altfel, întreaga carte este traversată de simboluri recurente care alcătuiesc un adevărat sistem poetic: ochiul, lumina, lacrima, clepsidra, steaua, îngerul, rădăcina, arborele și fereastra. Aceste imagini funcționează asemenea unor arhetipuri personale. Ochiul, de pildă, apare în numeroase ipostaze: ochiul fizic, ochiul pineal, ochiul memoriei, ochiul sufletului. În poemul „Dincolo de ochiul pineal”, percepția depășește planul senzorial: „Ochiul pineal prinde imagini succesive…” Privirea devine un act spiritual, iar memoria este definită ca spațiu al reîntâlnirii cu cei dispăruți.
Poate cea mai impresionantă dimensiune a volumului este aceea a genealogiei spirituale. În poemele „Omagiu părinților”, „Filogenie”, „Cordonul genezei materne” sau „Gând la gând”, identitatea este concepută ca o continuitate între generații. Omul există prin cei care l-au precedat și continuă să existe prin cei care vin după el. În „Filogenie”, această perspectivă capătă o formulare aproape sapiențială: „Repetăm filogenetic / o viață / o moarte…”
Viața și moartea încetează să mai fie opuse; ele devin ritmurile aceleiași respirații cosmice. În „Cordonul genezei materne”, simbolul cordonului ombilical este amplificat până la dimensiunea unei metafore universale. Legătura dintre mamă și copil depășește biologicul și devine principiul întregii creații: „Nimeni nu va dezlega niciodată/ ceea ce ne ține-mpreună etern.” Poemul este unul dintre cele mai emoționante din volum, tocmai pentru că evită sentimentalismul și transformă experiența maternității într-o reflecție asupra continuității ființei.
Un alt aspect definitoriu al acestei poezii este relația dintre concret și abstract. Aura Creițaru pornește adesea de la imagini aparent simple – pleoapa, lacrima, firul de nisip, fotografia, fereastra, floarea, – pentru a ajunge la întrebări privind destinul, memoria sau transcendența. În „Porțile lacrimii”, imaginea unei pleoape blocate devine simbolul unei umanități incapabile să mai privească lumea cu inocență: „Deschide pleoapa clipei tale / Acum. Și iartă, să poți iubi.” Este, poate, cel mai limpede manifest etic al volumului. Poezia apare ca posibilitate de regenerare morală: „Reciclează universul.”
În plan stilistic, Aura Creițaru cultivă un lirism conceptual, apropiat de ceea ce critica literară numește poezia ideii. Metaforele sale nu sunt explozive, ci cumulative. Ele construiesc treptat un univers coerent, în care simbolurile comunică între ele de la un poem la altul. În acest sens, volumul poate fi citit ca o singură poezie amplă, desfășurată în secvențe succesive.
Se remarcă și o particularitate mai rar întâlnită în lirica actuală, anume dialogul permanent dintre limbajul teologic, cel filozofic și cel științific. Termeni precum filogenie, ochi pineal, genetic, neuroni, matrice, calendar, cordon ombilical sau geneză coexistă firesc cu îngerii, lumina, harul și cuvântul biblic. Din această îmbinare rezultă o poezie interdisciplinară, în care știința și spiritualitatea nu se exclud, ci se completează.
Originalitatea Aurei Creițaru constă tocmai în această încercare de a recupera funcția sapiențială a poeziei. Într-o perioadă în care discursul liric este dominat de autobiografism și de fragmentul cotidian, ea reabilitează marile teme ale umanității: timpul, creația, memoria, Dumnezeu, destinul și iubirea. Poezia ei depășește descrierea lumii, prin încercarea de a-i descifra, poetic, mecanismele invizibile.
„Prezentul dintre clipe” este un volum de poezie ca o meditație asupra condiției umane. Cititorul este invitat să participe la un exercițiu de contemplare, în care fiecare poem reprezintă o treaptă spre înțelegerea unei realități mai vaste decât cea imediată. Aura Creițaru dovedește că poezia poate rămâne, și astăzi, un loc privilegiat al întâlnirii dintre gândire și emoție, dintre metaforă și revelație, dintre efemer și etern. În universul său liric, clipa este locul în care omul poate atinge, fie și pentru o secundă fertilă, sentimentul infinitului.
