Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (3)

din volumul fi-voi câmpie – 2006

câmpia ca sentiment

văl aruncat peste umeri este fata morgana –
din vârf de aripă în vârf de aripă
vălul delimitează câmpurile de zbor
câmpuri arcuite, pleoapă peste văz
/ chip născut din arătură/
dropie despicând amiaza în două

arde raza soarelui și-n același timp
mângâie cumpăna fântânii, făclia soarelui sunt țăranii
mângâie și mușcă din brazdă soarele, din rod
nu ține seama de-i bătrân fier ruginit de coasă
sau tânăr ce dă-n spic pe creastă de zâmbet

sub talpă de liniște apăsătoare trece
timpul greoi ca un taur negru drumuit de râurile
orbitoare ale sudorii– nimic nu se înalță
nimic nu se coboară
soarele-i fix precum gălbenușul oului de vrabie
aruncat cu precizie în mijlocul bolții albe

poetul gheorghe ene desenează cu nuiaua de salcâm
sau de salcie/ sălcie, n-are importanță
în praful de sub vișin, nemulțumit că trenul săgeată albastră de iași trece pe sub pod la căldărăști și nu dincoace, pe-acasă pe la el –
desenează poetul în praf sau în aer,
pe val de fata morgana, drum subțire prin bărăgan

prins în faptul zilei, încerc deschiderea unei porți
a unui tril uitat de vreme, a unui muget ne-ndurat
a unui izvor nesperat (la căderea pe piatră
stropul de apă trece în abur) – pentru că nimic nu se
întâmplă din ce aș vrea să se întâmple

și-atunci, copilul ce-am fost
se plimbă cu cercul pe zare
limpezind contur de inimă albastră

rugă

silabisește-mă, Doamne, rar și apăsat
pe treptele uitării!

calul meu cel tânăr a rămas între ape
slobod ca pasărea cerului
să-mi tropotească numele – cu chip cu tot –
pe dunga tăioasă a dimineții

rostește-mă, Doamne, șoptit
în binecuvântarea câmpiei române

motiv de rostire

zorelele își transpun
prin pâlnia gramofonului lor
poemul prozaic

în răcoarea dimineții de iunie
cu grijă, se deschide o poartă

iar câmpia își dezgolește
pentru sărut umărul rumen

motiv de acceptare

niciodată, la zborul de dimineață
câmpia de sub mine, nu s-a clătinat

ci porți s-au deschis la fiecare casă
de unde să vină cu palmele-n rugă
sub streașina pleoapei să-mi adauge fiori
la aripile-mi lumină, în pliurile nopții:

bună să-mi fie ziua!

călcând pe lumină

câmpia nu are umbră
precum are dealul, precum are muntele

ea are o înțelegere simplă cu soarele
– cel dătător de umbre –
să o uite, așa ca din nebăgare de seamă
în veșnică lumină

firesc

cum gardul
nu mi-e paravan spre
a privi în
sufletul oamenilor
de pe stradă

așa și mărul nins de floare
n-are cum să-mi facă umbră
cu petalele.

desprindere

de cele mai multe ori
pentru adaptarea la vers
inventez un capăt de drum prin câmpie
pe care plec, apoi, la pas, într-o șaretă

cu un cal pur-sânge-aer-sub-copită

și îmi e de-ajuns

o dispoziție a rigorii

la nașterea mea, după datină
ursitoarele au semănat
cât pe o pagină de câmpie
cuvinte de descântec

unele s-au prins acolo, altele

cele mai multe, s-au prins de trupul meu
de sufletul meu și-și așteaptă răsărirea –

acele necuvinte, asemenea adierilor
ce plâng pe umărul serii

identitate

mă privește câmpia între două oglinzi –
cea a lacului și cea a cerului –

și nu mă află în chip

privesc câmpia între două oglinzi –
cea a cerului și cea a lacului –
și mă regăsesc, spre seară

la margine de sat desenând o câmpie
bordurată de flăcări

vară târzie/ toamnă timpurie

printre paleele spicului de grâu și
prin tăișul frunzei de porumb

încerc o adiere de seară
– în lipsa ta și-a ploii așteptate –
între nor și pom/ cântec de greier, nesomn

rădăcini

numai în nopțile senine descoperi
rădăcinile aeriene ale câmpiei

unele sunt simple raze de lună
altele, dâra de stea căzătoare sau

cumpăna prelungă a fântânii

cele mai multe, totuși
sunt poemele care se înalță
până peste creștetul poetului
și-i mângâie firele cărunte

lacrimă

plecat din câmpie într-o dimineață seacă
simt că trebuie să protejez
în buzunarul de la piept
izvorul fântânii de rouă

acolo, pe fund de ochi

satul meu – candelă veche pierdută în iarbă

lumina ce-o împrăștie în clar obscur
mi-arată rădăcini și-acelea, putrede –

la atingere, se sfarmă

să nu dansezi cu propria umbră

câmpia este marea intersecție în care punctul

se conjugă pe orizontală
și se declină pe verticală

iată, spune cioara sihastră, cartea-i deschisă
pe zbor de fluture/ de pasăre/ de om
în dans prenupțial

nu-ți căuta urma pasului în lacrima de rouă
ci doar în sarea rămasă pe obrazul câmpiei

clipă de-alint

zbenguindu-se pe-o margine de zare
dis-de-dimineață, îngerul s-a rostogolit
pe pântec de marie
și-a binecuvântat, să fie – dea Domnul să fie –
ivire de fiu în câmpie

estuar

câmpia iese din munte/ din deal dintr-odată
precum capul copilului din pântecul mamei –

gata să scoată
primul țipăt de durere și bucurie

precum primul țipăt al zilei
la revărsatul zorilor
de durere și bucurie

casa părintească

intru în satul în care m-am născut
cu siguranța că nici măcar gândul
nu poate ajunge înaintea mea
pe prispa casei dragi…

mă așez pe prima laviță
(un bolovan rotunjit de apă curgătoare)

la prima poartă
și-mi trag sufletul, pios aplecat
cât mai aproape de pământ
precum gânditorul de la hamangia

ades, seara târziu

degeaba încui poarta, câmpia tot sare în curte
și-mi bate în vis ca-n toaca bisericii –
să-l deștepte

(apoi, o iau razna – vis și câmpie îmbrățișați –
pe mine, lăsându-mă-n pat)

mersul pe vis

omul acesta vine de pe zare –
nu poți să spui
de-i îmbrăcat sau nu
de-i vulgar sau pudic

omul acesta
aparține dimineților de vară
el trece doar prin câmpie
pe mal de apă de fata morgana
să de-a binețe oricui

– cititorule, de nu i-ai răspuns astăzi
nu dispera! mai vine și mâine

trecerea umbrelor

au trecut apele câmpiei decuseară
peste trupul meu vlăguit

în față, petale uscate de trandafir
se rostogoleau zornăitoare
peste liniștea prelinsă pe sub lună

apele le-au ajuns, le-au cuprins
și le-au purtat peste umbra mea
vag conturată

dulce durere

sancta simplicitas, mi-am spus
când câmpia pieptul mi-a sfâșiat

pentru că am adăpostit cu sufletul
și încălzit cu sângele meu
pui de dropie din ou neivit

amplasament

dimineți cu inimă deschisă
sălcii zâmbind sub lacrimă de rouă
și între ele eu, bătrân năuc

sperând că numai așa voi rămâne
cu tinerețea închisă în suflet

o anume dimineață

precum o cameră goală proaspăt văruită
-i câmpia primăvara

și eu
pe tăișul unui ciob de geam
în echilibru

în mâini ducând
două găleți cu apă ne-ncepută

desemnul

însângerată este zarea pe unde am trecut

undeva, acolo, zăresc fila ușor pătată
pe care am desenat sori
acoperindu-se unul pe altul cu umbră de rază

ceva mai încoace
sunt eu oblojind aripa unei păsări

descălecat în iarbă crudă

pe locul acesta am șezut
noi, caii trapului verde

aici a venit câmpia și
cu floarea violet-țepoasă
contur și-a desenat pe oglinda cerului

aici s-a înălțat cetate cu turnuri întoarse
adânc înfipte pe zare
cu metereze prin care
doar ochiul fântânii veghează

în timp ce războinicii
unii căzuți de moarte bună
alții uitați, luați de Domnul în slujbă
îmbrățișați peste regnuri
se retrag să întâmpine micul dejun în iarbă

fiindcă veni vorba

pe unde am umblat, am lăsat cât o părere
să mă rostească umbra:

– o lacrimă scăpată la izvor
rouă să fie spre binecuvântare

– un fir de iarbă unduind cărarea
sens adierii să găsească

– o bună-dimineața către mine
Doamne, singur să nu fiu la bine

– o punere de mână pe după umeri

– un drum urcat în fapt de seară
foc să iau de la stea căzătoare

– un clopoțel de nea să fie
limbă de clopot de biserică

și-acea risipire de praf fin
sensibil doar între oglinzi, din care, acum
la întoarcere, încerc să mă adun

stare de veghe

stau așezat la umbra trupului meu
și zic: o să am grijă… zdreanța aceasta
îmi flutură aurită pe marginea privirii
de nu mă mai pot aduna într-o lacrimă –

stau așezat la umbra brațului meu
și zic: o să am grijă… vântul îmi încovoaie
spirală un capăt de drum, iar pe celălalt
îl ascute și-l înfige-n palma câmpiei –

e-hei! stau așezat la umbra respirației mele și tac:
pe zare prelungă mă voi zidi în lumină
și transparent, voi adia continuu

sâmbăta morților

aici stau prietenii mei fără glas
răstignite umbre peste garduri
odăjdii puse la uscat

gânditori sunt, Doamne, și tare-mpăcați!

dis-de-dimineață femeia cernită
le-a dus jar și tămâie în ulcică de lut

și din pipa păcii a tras fiecare
cât pentru o privire-napoi
cât pentru un pas către sfântul Duh

o privire în sine

dezvelește-ți fruntea de umbre
și du-le cu palmele
spre tâmplele-ți încărunțite –

peste buza gropii proaspăt săpată
se revarsă
aer arhaic predispus meditației
și pentru prima oară
deși-i săpătură-n câmpie
nu miroase a pâine…

tranziție

așa cum stau culcat pe spate
– cruce doborâtă în mijlocul câmpului –
cu privirea pierdută în seninul înalt

somnul mă îngăduie firului de iarbă
iar sufletu-mi devine colț de rai

clar de zi

zâmbetul tău la trezie –
un petic de câmpie
spuzit de flori mărunte

lacul din ochii mei

acesta este lacul căruia tu
nu ai avut cum să-i tulburi unda

nu ai avut cum să-i cânți dorul
pentru că nu ai avut cum să-l numești

pentru tine sunt doar eu, la umbra unei sălcii
fără să știi că acum, ca și altcândva
gândesc lacul și risipirea lui în adâncuri

intimitate

în seri de vară rotunjimea câmpiei
îmi încape în căușul palmei
pentru dezmierdare

și eu, în palma ei, asemenea

mai mult decât

sunt câmpia, îmi strigă un spin
și mă pătrunde până la os

sunt câmpia, îmi strigă bruma
și-mi arde privirea crudă de dimineață

sunt câmpia, îmi strigă râul revărsat

ce mă va acoperi cu mâl gros și fertil
întru veșnicie

stigmat

mă crește câmpia ca pe-o cireașă amară
dăinuită pe ramura
cu care vijelia dinaintea ploii
a biciuit pământul

descriere

poemul câmpie se descrie
ca apariția zorilor
după o noapte de vară cu ploaie

cu cât soarele se înalță
cu atât câmpia devine poem vălurit
pe sâni de fata morgana
– sâni mici, sâni tineri –
poem de iunie, în pârgă

rar

acolo, o uliță și un salcâm
o fântână și o biserică

acolo singurătatea ploii

singurătatea vântului

singurătatea bucății de gresie
de ascuțit coasa

acolo, un țăran și o țărancă
la apus, o biblie
la răsărit, cimitirul

punct ochit

în acest capăt de câmpie
și-n această dimineață
doar pentru mine
sunt sărutarea-n carne tânără
dată de îngerul nopții

– presar peste sărut țărână
și-n jur se-nfiripă
aură cu miros de pâine –

iarba de pe trup
in memoriam Valeriu Bârgău

despre înfrângere
aduc vorba din ce în ce mai rar

și chiar dacă țipi
la icoana sfântului gheorghe

naivă, de altfel, îți spun:
nu viermii hulpavi mă vor devora
ci iarba de pe trup ce va înflori
și va da fruct mărunt
în spații nelocuite de mine

iartă-mă că mai rămân să cosesc iarba
acum pe rouă, această otavă ce peste zi
și-a deschis rădăcini spre cer

fapt de seară

la umbra frunzei de troscot
se-nalță gânditor castelul dropiei

serile cad în cupele a două lacuri
iluminându-le

și asiaticul loess din căușul crovului
respiră acvifere freatice

pe pleoapa iubitei
stă poemul-pictură-n așteptare

griji

dau calului
mângâiere
ușor lovită pe grumaz

câmpia
leapădă floarea –

ion, tănase sau
gheorghe sau vasile
adună petale uscate
pentru ceaiul de la ora 5
a.m.

zori

cum bufnița taie aerul nopții în două
fixând întunericul pe dâră de țipăt strident

cum lișița taie oglinda lacului în două

fixând liniștea între două vârfuri de trestie

așa și eu împart zarea în cele patru puncte cardinale
ca prin tăietura adâncă făcută cu tăișul sufletului
să captez izvor de ziuă, acum
când vântul mă ninge ușor cu petale de trandafir

rugă de seară

mântuit de patimă
rotindu-mi privirea de jur-împrejurul zării
simt cum prin pori intră câmpia în mine
puțin câte puțin
precum vinul împărtășaniei în trup și minte

mă pătrunde ca o ploaie de vară
binecuvântată

și se expune poemului, precum o lacrimă pe obraz
picurându-mi în propria-mi palmă întinsă