De-ai noștri! – Ștefan Mocanu – Secolul halucinațiilor (7)
POSTFAȚĂ
Ștefan Mocanu este un poet cu ochii albaștri. Nu este lipsit de interes asemenea amănunt. Ne-am aștepta, conform unei înscrise și prescrise poze neoromantice, să ne atragă spre eul său liricizant, cosmicizant.
Dar…, ochii albaștri au o putere iradiantă liberă și una interioară constrînsă la a ține în mrejele sale tot ceea ce ochiul albastru pare a fi făcut a nu vedea. Se întrevede astfel o stare conflictuală între vizionarism și constructivism pe de o parte între poezie ca artă și fantasma cu substrat incontrolabil al acesteia, între imaginea descentralizată (pentru că eul, tutelar, creator nu participă la ea) și „animalul-reve” (visul ca un animal, ca o himeră străpungînd plasele realității savant combinate în scîlcieri voite de raporturi).
„Secolul halucinațiilor” este un titlu ambițios și chiar obiectiv. Autorul acestei plachete se integrează în familia ambițioșilor suprarealiști de la începutul secolului — chiar dacă acum sîntem spre finele lui — joncționînd cu programul literar de frondă dar și cu cel pictural de explorare a unor noi alăturări de semnificații pentru acea starea de șoc, de perplexitate, am spune chiar fără să greșim, de oareșicare teroare textuală degustată din textele noilor generații manieriste.
Dacă prima lectură nu creează impact, a doua este pe deplin profitabilă. Cititorul, asemănător declarat autorului — precum altă dată-și numea Baudelaire auditoriul, se poate prevala de bavarderia stranie și poate urmări cu legitimitate un fior rațional în aceste versuri, ca și un apetit vital, percutant, încercînd să dărîme singur buna și calma impresie. Rezultatul este că în apele uneori blagiene, alteori soresciene, uneori daliene (S. Dali), ori pur și simplu, în fine umorul cu caracter finalizator socializator, detașat în unele sentințe, deci în aceste ape ale culturii conștiente și inconștiente apare hipopotamul antiestetic. anti-eroic totalmente iremediabil în apariția sa din straturile întunecate ale inconștientului poetic, de care poetul nostru se ferește.
De aceea vom găsi în Ștefan Mocanu versuri frumoase, limpezi, montate atent, sentimentale, și chiar depășind sentimentul după cum vom găsi un adevărat program poetic de dizolvare a talentului real printr-un limbaj a cărui decodificare trebuie să se supună unei reguli a inversării actului asupra celui acționat. Spre a da un mic exemplu, citiți poemul „Halucinații” unde veți găsi „tablouri” care privesc ele pereții. Veți găsi destule asemenea constructe, artefacte și vă veți întreba ce rost au, cum ne-am întrebat și noi. Alt rost nu li se poate găsi decît că, așa cum se întîmplă în camera obscură imaginea se formează cu capul în jos, și îndărătul ochilor lui, senini, cuvintele alcătuiesc un amalgam obscur de relații inversate.
Aceasta este o experiență poetică, ambiguă, desigur, pe care o gustăm sau nu, dar ea rămîne ca atare, experiența unui ochi care, holbat în sieși, un Ochilă provizoriu, tranzitoriu, vede lumea cu capul în jos. Se iese însă din asemenea hățiș pentru că, spuneam, și secolul și halucinația sânt tranzitorii.
Dacă aderă sau nu, aceasta e o chestiune de partizant. Pe autor nu-l interesează aceasta. Ba, dimpotrivă, hărțuit între presimțirea minunii și totodată a „putreziciunii” el își depășește spleenul lingvistic prin curate versări ale bunului nostru simț poetic, apelînd, poate chiar acolo unde nu trebuie, la termeni care nu-și au locul în valențele textuale: „tropotul înjunghie”, o „carte se prăjește”, „testamentul arc parbrize”, „proteze pe un colac de salvare”, „se scarpină” împreună cu acele ,,cuvinte înecate”. Bruiajul continuă, deci, spune poetul, chiar dacă noi l-am prefera poet cu „P“ mare, epurînd poezia sa de jocul gratuit al cuvîntului cu el însuși. Uneori aceasta merge pînă la a face să coabiteze într-o singură frază cel puțin 6 sfere diferite, ceea ce este, parcă, monstruos și frizează non-sensul, balastul. Evident și ,,halucinatorul este balastier” (vezi „Balanța”, unde „sentimentul miroase, rugina și ca miroase, dar nu e orice rugină, ci de la o „legendă” cu cine doamne?, „cu trupul balanței”!).
Noi vom trece peste acest geniu disturbator echivalent comediei intrinseci a cuvîntului, și vom aprecia poemele care se lasă citite, precum „Reculegere”, „Sfinte cuvinte”, „Sezonul statuilor”. „Idee”. „Iluzii gratuite”. „Lumea”. „Portret în spatele oglinzii”, „Corăbiile putrede”, „Plăceri incomparabile” etc., unde se conturează, pe lîngă pulsuri vitale confuze, și o binefăcătoare ironie.
Dacă l-am integrat pe Stefan Mocanu unei anumite mișcări literare cu caracter mai larg, universal, aceasta, pentru că este necesar a se aborda orice poet, fie mare, fie în formare, pornind de la acest text de care se află înconjurat. A discuta numai strict provincial, sau cum se întîmplă în cazul poeților noștri naționali, numai ca vîrfuri în piramida națională poetică — este un procedeu ce e bine a se evita. În România există atîta cultură încît se cuvine o critică literară sincronistă, comparatistă, post sau proto inventivă.
Deocamdată Ștefan Mocanu este un poet la debut, nu integral oferindu-se, ci rezervîndu-ne, credem, surprize.
Stră-nepot al unei mari familii, este sigur că va adopta cîndva un ton ușor definibil și memorabil, pornind de la niște versuri veritabile: „imagini înrolate tîrîndu-se prin iarbă cu mîinile sus…”, „în noi inventînd / noi sentimente umane / păcatul e viața / voința-i în ștreang așteptînd…”, ,,… un cutremur între / un astru și o coapsă de cal…”
Aceasta e poezia: Un război neluptat.
„Aerul atîrnînd senzual ca un sin / ostenit lepâdîndu-și pe fiece deal o aripă…” sau un simbol al timpului perpetuu „…catargul / trupului tău ancorat în zare”.
EUGENIA NICOLAE
