Fărădelegea lui Călin – Suu…
Pentru azi…. S-a luat lumina. La exact 23:10. Piuie de zor postul trafo montat în curtea Liceului Economic și taman pe stradă cârâie câteva exemplare tinere. Un duet….
O limitare firească promisă de Art. 371, însă nu tocmai așa. Mărginirea la persoanele și faptele incluse în actul de sesizare a instanței, actul acuzator mai corect, undeva mai departe de aici, pornește la o încă o ,,cruciadă” împotriva făptașului, după cercetările prealabile urmând cele judecătorești. Ceea ce nu exclude posibila extindere către alte nelegiuiri și alți infractori.
Un pas, o verificare. Un organ, o identificare. Cine ești, cum te cheamă, ce….? A câta oară…. Astea-s clenciurile judiciare, să te forțeze să te urăști pentru clipa sau mai multele de inconștiență și imprudență dincolo de lege. Cu variante alocate persoanelor juridice certate cu ea. (Art. 372)
Desfășurarea în sine pentru marginalii procesuali: martori, experți, interpreți. Apelul și afară, fără să facă pași în alt loc decât tribunalul cu mai puțin de încuviințarea președintelui. După puseul de autoritate o îngăduință: Al. 2 – ,,Experții rămân în sala de ședințe…” Parcă…. Or fi mai cu moț. Al. 3 continuă stilul impunător și permisiv prin care citați, necitați (dar diferiți după conținutul alineatului, ,,… care nu au fost citați sau care nu au primit citație…” încurcându-mă în știința mea de până acum privind dorința instituțiilor de a chema o persoană în instanță sau la cercetări penale, citarea se face pe baza emiterii unui act, unei invitații, unul fără una neputându-se), dar în sală, pot fi chemați să li se pună întrebări. Cu condiția de a li se aplica regula identificării. (Art. 373)
Ce echivalență stă între trimiterea în judecată și începerea ei nu mi-e deloc limpede, nici de ce grefierul este pus să dea citire unuia dintre actele acestora. La care se adaugă o nedumerire totală în privința oralizării acestuia a unui conspect din unul dintre cele două acte oficiale: ,,… o prezentare succintă…” Urmată de explicații din partea președintelui de ședință, înștiințări de drepturi precum cel de a nu scoate o vorbă, atrageri de atenție când se hotărăște să rostească ceva. Apoi aduce la cunoștință celor implicați direct despre toate probele strânse. La Al. 4 pune condiții: dacă inculpatul recunoaște faptele reprobabile. Oferind la schimb o dispensă: folosirea, la cerere, doar a probelor existente. Să nu fie vorba de o singură infracțiune și aceasta să nu fie condamnare pe viață. Noilor probe aprobare, din partea fiecăruia. Lor și motivele, împrejurările, faptele…. Cele vechi nu se readministrează, au fost decidente la vremea lor, doar se pun la comun pentru o discuție contradictorie sau pot fi uzate dacă ajută la aflarea adevărului. (Art. 374)
Art. 375 recompune pe 374. Tot despre recunoașterea faptelor. Trimiterile la alineatele 4-10 demonstrează. O chestiune diferită la Al. 2 curent, dacă administrarea de probe noi se face cu înscrisuri.
Ordine de la un capăt la celălalt. Cum se procedează. Cercetarea judecătorească ,,… începe când cauza se află în stare de judecată.” Am o senzație de bizarerie a normalului, e prea de abecedar Al. 1, prea parcă scos din logica prostului când firesc așa se cuvine. Când să se realizeze, înainte de predarea cazului către instanță, după condamnare? Al. 2 se arată și mai și, cică ordinea cercetării se găsește în secțiunea prezentă a CPP. Al. 3 mi ți-i ascultă pe protagoniști și apoi se uzează de probe. La câte procese ne-au tot ecranizat americanii, ni s-o fi implementat și nouă tertipul. Al. 4…, că probele se administrează oricând pe durata cercetării judecătorești. Am mai zis despre cercetare… că-i prea nepotrivit termenul. Dar și că uneori cuprinsul temporal fixat are hibe. Aici fiindcă parcurs înseamnă tot, de la primirea dosarului, verificarea identităților etc, iar la prezentul articol 376, totul se reduce la ,,După audierea…” de la Al. 3. Bulversant Al. 5, instanța poate schimba ordinea, ,,… când aceasta este necesară.”
În casa lor fac ce poftesc!
