HomeZăngănele

Zăngănele (XXVI)

Zăngănele

XXVI.

cemetery     Podurile ascund multe. Obiceiurile oamenilor uitate. Ascund ziare. Timpuri ca și cele de astăzi. Parcă la fel.

     Speram să găsesc cu mult mai multe, însă filele rupte nu-mi pot dezvălui decât o fărâmă de adevăr și acela mascat de interesele mici ale proprietarilor intrați în hora războiului: un sac de cărbuni, două lăzi de cuie, niscai tablă și alte mărunțișuri primite cu ,,Scrisoare de trăsură” din Cernăuți sau București, de frații Ionescu de pe strada Ferdinand, numărul 71. Țara ardea și lor nu le păsa decât de afacerea proprie. Antonescu, mareșal, șef de stat și vicepreședinte al consiliului de miniștri, pusese poprire Înaltei curți de justiție și casație prin interzicerea exercitării drepturilor până la promulgarea unei noi constituții, altora le ardea de calorifere electrice, nemților de expoziție de Radio și Televiziune. Asta era la 1942 prin septembrie 22. Părea să fie liniște dacă urmăreai știrile din Universul calm, pe o terasă la prânz în fața unei cafele mari și a unui coniac mic. De sub borurile pălăriei se vedea doar un cer senin.

      Nu era și nici după nu avea cum să fie. Răsturnările de situație, trădările, alianțele noi, orientările europene, foamea și sărăcia, bogăția nemăsurată, ura, toate clocoteau, toate fierbeau în fiecare. Privești în urmă și te întrebi cum se poate declanșa o astfel de nemulțumire, un astfel de gând de sânge, de ireconciliere, în ce cotlon de minte poate zace atâta furie și atâta inconștiență? Privești în urmă și nu poți găsi cheia menținerii acestui conflict numit război pentru o perioadă atât de mare. Cauți în tine până la urmă. Există un sentiment care ar putea să te determine să pui capăt zilelor celui din fața ta? Sălășuiește în sufletul tău atât necaz încât să te împingă la a te erija ultimul judecător al unui semen al tău?

       Unii chiar au găsit. Și-au pus călăreții peste hărți, i-au împins înainte și înapoi pe tabla de șah și so pe ei! Dacă soldatul era nevoit, cu toate că nu înțeleg nici rolul lui, voluntarii, chibiții și rău făcătorii de dreptate după șabloanele conflagrației, au făcut-o cu bună știință. Azi se condamnă la fel, se stă pe margine cu parul, aprobând câțiva sus-puși și ideile lor revoluționare. Și ieri se întâmpla aidoma, chiar și acum 100 de ani. Mentalul colectiv era bombardat cu patriotism, cu lecții de dreptate și morală, cu evlavie, cu urale. Cu mâini întinse. Cu uniforme. Cu conștiința împăcată.

        Eu nu știu să mă fi culcat cu ură și să mă fi trezit la fel sau poate și mai și. Un somn bun și te trezești ca nou, cu zâmbetul pe față, cu poftă teribilă de viață. Aș fi zvârlit cât colo arma, m-aș fi prefăcut bolnav sau nebun și chiar dacă mai mult de un glonte nu puteam primi, mai bine eu suprimat decât să iau cu mâna mea viață de om. Dacă toți ar fi procedat la fel, ar fi împușcat generalii toată armata? Le-ar fi convenit să stea singuri cu pistoalele în mână clănțănindu-le măselele în fața inamicului? Deloc! Lor le trebuia carne de tun pentru a-și păstra epoleții intacți, moșiile întregi, viețile luxoase, amantele și tot codoșlâcul cu care benchetuiau până în zori. În tot acest timp poporul făcea insurecție, trecea granița și ajungea în inima Berlinului să răstoarne o minte bolnavă. Doar una. Celelalte empatizaseră doar, se înclinaseră teatral. Și mulți nu s-au mai întors.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share