Ora de muzică (5)
Ora de muzică
5.
Primul lucru pe care îl face orice explorator de muzică este să învețe notele muzicale. Numai că foarte puțini mai aleg această cale, iau youtube-ul la puricat, îi dezleagă băierile și devin genii în domeniu. Dar fără patalama.
O fi muzica frumoasă, o fi fost și Pavarotti tenor, dar fără studii de specialitate aprofundate mergi doar până la un punct, oricât de dotat de la natură ai fi. De aceea e și vorba: degeaba talent dacă muncă ioc. Pe lângă învățătura normală muzicală, cea de cunoaștere a tainelor notelor, există o porțiune de materie care lasă loc de creativitate elevului, aspirantului la lira lui Orfeu. Mici exerciții care pornesc cu o temă inventată dată și care așteaptă iscodirea mentală a ciracului să completeze spațiul gol de portativ. Dar nu știm ce este acela portativ și ce sunt acelea note.
De la capăt. Portativul este un desen de cinci linii paralele, despărțite de spații egale, patru la număr, pe care se așează notele muzicale, semne care ajută un muzician să determine anumite înălțimi de sunete și durata lor. Tot pe spațiul lor se desenează cheile, tempoul în care se execută melodia, precum și accidenții denumiți generic armură, bările de măsură și pauzele. Da, și pauzele se cântă, însă în șoaptă. Mai bine zis se numără și fără numărătoare muzica ar fi ceva așa ad libitum, adică după voie, ceea ce se întâmplă rareori. În rest semne pentru modul de interpretare, dar și cuvinte, în majoritate în limba italiană. La rândul lor notele au denumiri specifice după înălțimea lor, după frecvența oscilațiilor pe minut și au o poziție bine definită pe portativ. De la Do la Si, așezate pe câte o linie sau un spațiu. Cu aceste noțiuni începe abecedarul muzical, teoria muzicală în care se aprofundează studiul tuturor combinațiilor de note și modului de interpretare al lor, dar și noțiuni tehnice, profund matematice despre ele. Asta este esența teoriei muzicale.
Fiindcă există o zicere aplicabilă și în acest domeniu, vom continua cu o spinoasă problemă legată de înțelegerea unui fenomen mult discutat în zilele noastre, plagiatul. ,,Unu la sută inspirație, nouăzeci și nouă la sută transpirație!” Ce este plagiatul? Pentru oricare cunoscător de limbă română, cuvântul se referă la furtul intelectual, în muzică la furtul de note. Nu e suficient să fredonezi din vârful buzelor un fluierat prin care să dovedești că două pasaje muzicale sunt identice, proba adevărată se dă pe portativ, acolo unde se poate elucida, compara direct incriminarea de copiere. Notei ,,x”, de la măsura ,,y”, timpul ,,z”, lungimea ,,v” din prima melodie trebuie să-i corespundă aceleași din cea de a doua. Dar procesul se îngreunează în momentul când octava este diferită, când părți mai mici de patru măsuri se tot perindă pe parcursul unui cântec, când bucata copiată se plimbă pe spații mici de timp pe la mai multe tipuri de instrument.
Eu însumi am găsit peste ani părți din piesele mele pe la înaintași. Am eu o vorbă: De la Mozart încoace n-a mai compus nimeni nimic! Este adevărat într-o proporție destul de mare dacă ne referim strict la note, la parcursul ascendent – descendent, la intervalele dintre ele și la durata lor. De aceea la aproximativ o sută de ani de la moartea geniului incontestabil Mozart, s-a creat un sistem de înșiruire a notelor diferit de cel practicat până în acel moment, părăsindu-se astfel cadrul gamei, principalul mod de compoziție al muzicii anilor 1600 – 1900. De altfel secolul al XX-lea abundă de modalități noi de exprimare muzicală, culminând cu genurile cunoscute ale zilelor noastre. Însă eu nu pot fi acuzat că am plagiat pe cineva, fiindcă n-am publicat acele melodii, mai bine zis nu le-am cântat decât prin casă. Ar fi bine să mă urmeze și alții!
