Cotețul cu metafore – Rugăciunea unei mame
Rugăciunea unei mame
Pe pragul micii case părintești,
Așteaptă, tristă, o mamă-nlăcrimată…
Tresare când aude voci copilărești
Și-apoi suspină greu, încet, în șoaptă…
Cu greu, abia ajunge pân’ la poartă,
Se uită lung, în gol, pe drum,
În lacrimi își ascunde greaua soartă,
Și ce n-ar da, doar să îi vadă acum!
Și tot așteaptă, lângă stâlpul porții,
Până când noaptea îi ascunde drumul.
Își numără în gând, zâmbind, nepoții,
Ce nici acum nu au venit, niciunul…
,,Îl așteptam pe Fane, cu-ăla mic
Că tare mai era copil cuminte,
Când îl aveam la mine, era ca un pitic…
O fi crescut sau e ca înainte?
Nici Gabi n-a venit, ce-o fi cu el?
Că n-am vorbit de-acum un an!
I-o fi crescut băiatul tatii măricel,
O fi acuma de-a dreptul băietan!…
Mai am acum doar poze lângă geam,
Și-n gând vorbesc cu ei, din când în când,
Acuma nu-i mai cert cum îi certam
Căci au plecat departe, rând pe rând.
Ei au plecat demult cu toți din țară
Aici nu și-au făcut un rost al lor
S-au dus la muncă grea, amară,
Pe banul fără suflet al străinilor…
În curte, buruiana e cât casa,
Că nu mai am putere s-o mai tai…
Și nu mai are cine să mai tragă coasa,
Că omul meu e-acum plecat în rai…
Când vine iarna viscol și zăpadă,
Mai pun în sobă câte-un lemn…
Mai scot o amintire dintr-o ladă,
Aștept să-mi dea copiii câte-un semn…
Gândul la ei mă ține încă-n viață
Și tare-aș vrea să îi mai văd pe toți!
Să îmi aducă zâmbetul pe față,
Copiii mei cei dragi și-ai mei nepoți!
Mă rog la tine, Sfinte Doamne,
Ai grijă Tu de ei așa cum știi,
Și ține-i sănătoși pe Gabi și pe Fane
Cât oi mai fi și eu printre cei vii…
Căci oi pleca și eu curând din lume,
Și știu că nimeni nu mă mai învie.
Voi fi pe lemnul crucii doar un nume,
Venirea lor acasă, prea târzie…
Ai grijă, Sfinte Doamne, Tu, de toți,
De cei plecați prin lume dup-o soartă
Și-adu-i acasă, teferi, știu că poți!
Că îi așteaptă mama lor la poartă!
