Fărădelegea lui Călin – eSe
Îi dă cu nu. Înainte.
Că se voise clasare. Dar nici că se poate. Procurorul se pune contra. Cu legea. Ori, devenind îngăduitor, împarte și desface, clasând și neclasând după regula Art. 46. (Art. 317)
Devine obișnuită. Rea. Scopul societății…. Să-i fie bine, să se simtă în siguranță și să prospere. Să ia decizii proprii…. Și nu. Există o sumă de semeni ce-i pot zădărnici dezideratele: procurorii. Cărora li se permite la Al. 1 din Art. 318 să renunțe ,,… la urmărirea penală când…” – se adaugă câteva raporturi cu infracțiunea – ,,… nu există interes public în urmărirea…” Ei? Pe ce considerent? Pe preambulul alineatului 1 ce împarte astfel nelegiuirile în lasă-le-ncolo și hai la mititica? Pe cazurile ,,… pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani…”? Clar, și aici disfuncțiile lexicale fac ravagii, oricare ar fi uzanțele, pedeapsa închisorii având și alt înțeles, de ordin intern, ,,cazon” al locului de detenție. Precum răspunderea, interesul comunitar se flutură nestingherit cu addendumuri, creându-se indulgența (aproape ca-n sistemul catolic), mila-apreciere trebuind să acopere ,,persoana suspectului sau inculpatului, conduita avută anterior… și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.” Nu-i cam multă îngăduință? Aceeași ,,autoritate” își (i se) permite să ceară în numele nostru ceva la schimb. Al. 3 crede că scuzele, repararea pagubelor, înlăturarea consecințelor, prestarea de ore de muncă fără plată ori urmarea unui program de consiliere compensează daunele, spală necinstea și aduce hârtia de renunțare la urmărire. Eu nu. Dar iert în spiritul articolului. Însă…. Al. 4 duce boala mai departe, tuturor cerințelor Al. 3 dându-le răgaz de până la 9 luni pentru îndeplinire. Unde-o fi de îndată? Enorm de mult, enorm. Și, cum să spun, mârșav. Doar ca să ofere organelor posibilitatea de a reveni asupra deciziei de răzgândire și a încuia infractorul: Al. 6 – ,,… O nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.”
Vedea-l-aș…. ,,Dom’ne, vreau să fiu condamnat pe drept! De aceea vă ordon să nu vă opriți!” Se-nchină cu două mâini, cu ale familiei și apropiaților să primească o copie după ordonanța de soluționare a cauzei pe numele lui, fie amnistie, prescripție, retragere de plângere, renunțare la urmărire sau cauză de nepedepsire, dă chermeză și bairam, ba promite să se și cumințească, nu cere continuarea urmăririi în termen de 20 de zile (Al. 1). La câte cruci cu limba a făcut prin birourile organelor și câte degete n-a încălecat…. Promisiune de moment. Ehei, de-o fi și altceva decât cele înșirate și se clasează cauza ca-n Al. 2, bucurie! Cum să nu se simtă în al zecelea cer de vorbă cu făcătorul lumilor când a fost ,,achitat”? Dar cică nu, nu-i chiar atât de fericit, el vrea justiție în detriment personal. Și este răsplătit cu un Al. 3, nu necesar după ce Codul de Procedură Penală a epuizat variantele de eliberare în Al. 1 și 2, ce declarând neexistența situațiilor de la Al. 2 îi dă satisfacție: urmăriți-mă, judecați-mă! Penal!
Am o speță la care țin. În multe rânduri am găsit frustrantul cuvânt ,,poate”, adăugat cât să dea informației variabilitate. De comparat cu decisa formă a propoziției ,,Organul de cercetare penală… trimite dosar la procuror cu propunere corespunzătoare.” din Art. 320, obligând instituția specializată să-și facă meseria necondiționat, să facă justiție până la capăt. Ce nu s-a subliniat aici, cu tot antetul ,,Modul de sesizare a procurorului pentru soluționarea cauzei”, că rolul se împarte la mult mai mulți participanți – și nu cu mult în urmă se face dovada -, în principal procurorului.
