De-ai noștri! – Valeria Manta Tăicuțu – Citește, Ulise, și plângi (6)

CI
ce vreau pe lume oare de nu găsesc răgazul
să mă opresc din vorbă din frică şi din umblet
pe malul drept şi sigur al unicului sunet
ce ochii luminează întinerind obrazul
din muzică se varsă o ceaţă nesfârşită
să-mbrace amintirea în falduri incolore
prin răvăşirea crudă de clipe şi de ore
mă nasc şi mor şi iarăşi mă zămislesc trudită
mă-neci în cântec Doamne cum altădat potopul
îţi cufunda în mâluri matricile zidirii
şi-ţi pui mintea cu mine şi nu înţeleg scopul
pedepsei nărăvite nici graba părăsirii
unei umile fraze menite să te-adore
după spălarea minţii de tragice gomore

CII
de ce-ai preacurvit carnivor şi fierbinte
cuvântul trimis să se-mpace cu mine
de flori ucigaşe sunt cărţile pline
iubirea schimbând-o în jaf de morminte
mai vrei o povară în plus tropicală
pădure de sensuri cu vrejuri cleioase
urcând peste trunchiuri cu noaptea în oase
când cerul dispare în stropi de cerneală
mă arde pe gură sărutul de iudă
lasciv şi sălbatic mă-mbată şi minte
şi vinde tăcerii poeme cu trudă
pictate-n icoane de aur cuminte
prin cer nu e nimeni să-mi ierte păcatul
doar umbre ce-aşteaptă să-nceapă sabatul

CIII
când se termină noaptea obrazul ţi-e deplin
desprins de pe sideful tiparului arhaic
supusă rotunjime a arcului voltaic
la nesfârşit te-nvie crezându-te divin
veşmintele de carne din şifonierul vremii
se macină în plastic pe stele de lavandă
din patru zări de suflet netrebnică ofrandă
prin burţile lui Buddha stratificând milenii
hidos şi falnic zeul nu curmă avatarul
ci-ntoarce învelişul nepotrivit de viu
în cărţile iubirii nemaigăsind hotarul
poemului de moarte cu sunet argintiu
dar dacă-l strâng avară cum face cămătarul
ai să te schimbi la faţă când vei citi ce scriu

CIV
nu-s negustor să-ţi vând vorbe frumoase
în ambalaj cu funde asortate
nu strig pe străzi şi nici nu dau din coate
să trag din te-miri-ce niscai foloase
de-aş şti că vrei din carnea-mi pentr-o mare
şi neplătită-n lacrimi datorie
aş lua cântarul lumii din vecie
ca să-mi măsori prisosul de-ntristare
ţi-aş da pumnal să mă străpungi cu ură
când clipoceşte Styxul la picioare
iar zeul morţii nu se mai îndură
să-şi uite preţ de-un ceas de răzbunare
şi te-aş urma-ntr-a iadului căldură
călcându-mi umbra sacră în picioare

CV
obiectele îşi pierd conturul clasic
se-neacă în picturile rupestre
cu larma vânătorilor funeste
desfăşurate-ntr-un târziu jurasic
în peşteră la noi se-nalţă ruguri
săgeţile de plumb când sparg himere
şi-n carnea lor expusă la vedere
când putrezesc nestorşi ciorchini de struguri
beţie veche hăituială nouă
doar dragostea mai poate să întindă
pe colcăiala urii strai de rouă
doar ea în stare-i încă să pretindă
că n-am ieşit prea rău la socoteală
şi-avem o lume dreaptă şi reală

CVI
ce irosire în veşmântul nopţii
de păsări moi ţesute cu mătase
când întunericul adună-n vase
albastre de lut ars lăstarii sorţii
foşnesc pe grinduri aripi surghiunite
văzduhul cuminţindu-l ca pe-o zdreanţă
pe reaua mărilor intoleranţă
la cele vechi şi încă nesfinţite
păgână rugă să îngân cu valul
sub cerul îmbrăcat de cununie
şi vin să picur cât e plin pocalul
să aibă tihnă dusul în pustie
ascetul plictisit de stat pe malul
credinţei în sutană cenuşie

CVII
pe drum de fier de piatră şi de oase
cetatea îşi mai plimbă mătrăguna
în cercuri imperfecte precum luna
când găureşte hăuri luminoase
siliţi suntem prin legi şi-avertismente
să bem otrava-n porţii măsurate
din dozatorul sadicei Hecate
distribuind forţat abonamente
la circul ei cu saltimbanci politici
cu-n ochi crescut pe fruntea fără cută
nemuritori nătângi şi sifilitici
cu veşnicia-n zdrenţe prefăcută
pe trupul descărnat de vremea slută
şi vlăguit în somn de monştrii mitici

CVIII
călare pe noaptea pursânge jocheul
ajunge târziu la plecarea finală
pariul s-a-nchis şi-n a visului sală
desfrâul mulţimii îşi sfârâie seul
miroase a bâlci în tribunele pline
cu nori agitaţi de câştigul aproape
mătasea jobenelor crapă în ape
când trăsnete curg din mănuşile fine
doar el neajunsul cu ochii lui ţintă
umbreşte galopul mârţoagelor sure
nu plânge nu-l doare şi nici nu cuvântă
luând în deşert voia zărilor pure
ridică-ncet mâna şi-abisu-l descântă
să intre în legile regnului dure

CIX
te-aud scâncind în vise paralele
ca nenăscuţii care caută sânul
eternităţii nimerind într-unul
din mameloanele cu gust de stele
ţi-am descântat cu grijă puful pernii
cu-agheasmă de la două boboteze
şi busuioc uscat pe metereze
păzite cu arcaşi din carnea iernii
zadarnic ţes veşminte moi de rugă
să-ţi ocrotească trupul subţiratic
şi lumea dintre noi s-o pun pe fugă
greu larma ei îţi creşte-n jur sălbatic
şi mor cu suflet oropsit de slugă
urând cetatea unde eşti ostatic

CX
îmi semeni mie când presari cenuşa
din curtea casei în adânc de vreme
răscumpărat de basmele supreme
cu zei ce-şi aruncau în zori mănuşa
duelul lor de-o veşnicie ţine
în zbatere alb-negru isihastă
căci miza este însăşi viaţa noastră
şi nu spălarea feţei de ruşine
noi martori proşti sperând o împăcare
minţim la paşi când măsurăm distanţa
şi amânăm semnalul de plecare
la confruntarea surdă cu instanţa
dar ardem scurt scânteia grea când sare
din săbii peste-a noastră disperare

CXI
mi-a descântat o noapte nenorocul
leproasa cu luceferi în aortă
topind cuvinte magice-n retortă
şi sfâşiindu-mi inima cu ciocul
de pasăre cu aripi cât o lume
acoperă lumina când mă frânge
peste corida înecată-n sânge
la urletul arenelor nebune
din vina mea se prăbuşeşte cerul
sub roţile talciocului cucernic
am măsurat vecia cu echerul
de zei plesniţi în şocul hipotermic
şi-am odrăslit la miazănoapte focul
arzând Olimpului din mituri locul

CXII
din psalm în psalm prigoana înrobirii
în cântec nemilos şi ars de frică
poverile de fum când se ridică
să-mbălsămeze trupul mort al firii
mai curge lapte maşter din curmeie
de viţă lăstărită-n măruntaie
şi-n umed întuneric te îndoaie
să-ţi intre-n sânge greu ca o femeie
doar smârcurile cărnii mai tresaltă
a patimă sub fluturi de beteală
cusuţi pe noaptea ta la nimereală
ca la nuntirea broaştelor din baltă
în ceasul rău o rugă-n cer de smoală
deschide-te pământ să-l scoţi din boală

CXIII
n-ai cum să ştii ce mult şi tragic simt
când eşti cu mine sau când eşti departe
când mă zideşti în cerurile sparte
ori când mă-neci cu târfele-n absint
mai minţi în zodii arse de cuvânt
potir că mă numesc şi născătoare
de prinţi spălaţi de îngeri pe picioare
dacă-şi nuntesc regalul sânge sfânt
mai plângi sub ploi cu tâmpla argintie
visând Graalul vieţii viitoare
ca silnică luptată-mpreunare
cu rozele murite-n zidărie
şi ai răgaz cât arde-o lumânare
să-nchizi în ochiu-ţi răni de prin pustie

CXIV
pădurea mai trimite soli spre mine
copaci crescuţi pe ochi de căprioară
să macine luminile de-afară
în sângele sprinţar ce-i paşte-n vine
cuvinte roi din ramuri răsturnate
în patul înălţimilor de ceaţă
vicleanul urdiniş când le agaţă
în mierea lor de gâze desfrânate
îşi pierd din zbor topindu-se cu-ncetul
prin cimitirul vremii de răşină
de plânge-nchis în chihlimbar sonetul
şi-i glasul lui întors fără vreo vină
spre început când se sfinţea versetul
şi lumea nu duhnea ca o latrină

CXV
în umbra umbrei am sădit cuvinte
să crească in să-ţi fac veşmânt de moarte
ţesut cu disperarea ce desparte
uitarea de aducerile-aminte
rup lungi fâşii de candelă păgână
lut ars şi stors de lacrimi uleioase
pândind albastre chipuri cuvioase
convinse în icoane să rămână
tăcere în lumini la ruga sorţii
când în genunchi sfidezi nemernicia
metaforei zăcute-n carnea cărţii
dar scrii şi plângi cât o răbda hârtia
să-ţi oglindească ghearele şi colţii
şi mintea care neagă veşnicia

CXVI
păcate mici mai bat la uşă seara
copii cu nuci în plasa de colinde
şi cântecul de gheaţă ce-i cuprinde
când îi goneşte iar pe străzi avara
împiedicata ruda-a sărăciei
cu dinţii putreziţi de-atâta noapte
prin raiul muls de miere şi de lapte
cad îngerii în straiul nebuniei
ne doare-n cot că a scăzut lumina
şi că-n altare cântă tractoriştii
slăvind curvia morţii şi rutina
stăm drepţi în necuvânt ca autiştii
şi-n tobele ce cadenţează vina
spre noi religii ne urmăm stiliştii

CXVII
străfunduri transparente-n amintire
mai trag pe roţi abisul de iubire
cu luna înecată în neştire
în vâsc sucit pe zaua ei subţire
la porţi de ape crude înfundate
în scoici cu albe coapse scuturate
în perla înfiatelor păcate
mai bat părerile de rău trucate
lumină rea în noaptea fără fuste
ţigancă despuiată în leşie
cu labiile vinete şi-nguste
mustind a busuioc şi a urgie
spovadă-n vinul scaldelor vetuste
la şapte paşi de poarta spre vecie
ţi-e mintea-n hamul sfânt ce o sfâşie

CXVIII
de-ţi creşte celulita-n coji de carne
ca portocala-n moţul de colinde
e semn că timpul negustor te vinde
şi-i pune sufletului geamăn coarne
să plângi nu poţi trudita răvăşire
de îngeri desfăcuţi în patul morţii
pe coapsele de ceară purtând sorţii
secundelor de şoc şi plăsmuire
de mila cui să porţi basma cernită
şi arthusul de şarpe fără vină
în rugă fără chip şi poticnită
pe rugul lumânărilor de tină
e ceas bătând în casă părăsită
pomeni de dor sub zaţul de lumină

CXIX
mai vin din abis clipele ispăşirii
cu frunze de paltin pe frunţi osândite
pădurea-şi trimite lăstarii de vite
în searbăda lumii păşune-a iubirii
să plângi n-are rost timpul ros în granate
ca sângele puber roind diafane
bacante bătrâne sub măşti de Diane
când urlă târziul străpuns de Hecate
e moartea o surdă închidere-n sine
pustiul din ceruri umplându-l cu spaime
albastre ca visul ce curge-n ruine
te-mbeţi inutil cu speranţe şi basme
ce-şi mântuie rodul în golul din tine
săpat printre lujeri subtili de fantasme

CXX
te-aştept de mult din mit să vii la mine
pe marea ce-a uitat să-ţi scrie chipul
în elegii rebele ca nisipul
exil solar în ponturi euxine
ţes pânze rupte-n verticala serii
cu amfore de chihlimbar sălbatic
pe spatele rotund şi subţiratic
al morţii din preaplinul privegherii
vin roiuri miri la carnea mea de ceară
în lustruit măcel să-mi poarte coapsa
la aşternut lasciv a mia oară
şi-i plâng pe toţi că-s odrăsliţi de casta
iluzie-a iubirii ce-i omoară
când lui Ulise vor să-i ia nevasta

CXXI
profund nefericită cu vântul care bate
în coama despuiată de îngeri a veciei
când caii orbi ai morţii îşi seceră pustiei
copitele de aur şi gleznele trucate
încerc la soli de pace să aflu primenire
şi strai de vitejie în vrajba nunţii noastre
dar cade greu blestemul rătăcitor din astre
în golul fără nume şi greu de neiubire
pasc numai pajişti sure pe note înrămate
cu rotunjiri de iepe betege în cadenţă
albastrul pur muindu-l în nori de trei carate
să mai opui la viaţă o surdă rezistenţă
e cântec fără noimă urzit pe deşelate
într-un galop de-a pururi lipsit de consistenţă

CXXII
nu stau să-mi număr anii şi plinul lor de carne
în patul de mătase şi sânge al tristeţii
nu caut pete-n soare şi-n vorbe cum glumeţii
ţes pânze de păianjen în colilii lucarne
dar plâng pierduta oaste în lanul de maci teferi
cu roşul ca o buză muşcată-n vieţi trudite
când în genunchi icoana pierdutelor iubite
în nimbul rugăciunii e piază de luceferi
capcane moi de fluturi pe vorbele minţite
venind din depărtare ca un venin al fricii
să-mbie la ospăţul cernutelor ispite
numai furnici şi-n roşii redute licuricii
simboluri de lumină în noaptea de copite
ce-şi zdrenţuie hulpavă din goană veneticii

CXXIII
se rup fâşii cuvintele de cârpă
să oblojească sâmburii uitării
adânc nuntiţi cu viermii depravării
în mlaştini mişcătoare când se surpă
cad verticale-n sunete aprinse
la candele să lumineze drumul
din nenăscut şi limpede ca fumul
ce-şi ţine peste cărţi aripi prelinse
doar vorbe goale boală strămoşească
mai ţin altarul drept din vechiul tei
în strai de lut să nu se prăbuşească
şi totuşi plângi, şi îndurare vrei
pentru greşeli cu aprig gust de iască
şi numeri veşnicia pîn’ la trei

CXXIV
senin te-ntorci în luntrea ta pierdută
pe lacul dintre viaţă şi iubire
când moare valul stins în patrafire
din aur pe apusul de cucută
nu ştii să plângi şi nici să ceri iertare
secundelor crăpate la răscruce
doar patul apei plâns te mai seduce
ca moliciunea coapselor în floare
întorci privirea spre adâncul rece
cu nuferi de argint la poarta zării
în raiul fără sfinţi să se înece
şi cauţi chei şi vrei reţeta urii
să te îmbrace greu şi să te sece
statuie fără rost cerşind naturii

CXXV
păianjeni reci lăptoşi pe ceafa nopţii
cu burta albă măturând himere
strident lucesc în locul de şedere
al pânzelor muiate-n apa morţii
te prinzi în clei ostatic fără vrere
muşcat de gura strâmbă a tristeţii
ca-ntr-un năvod când mor în vis obleţii
pătrunşi de valul groazei în viscere
n-ai cum scăpa din plasa grea de fire
ţesută pentru tine-n asfinţituri
de sori cu marginea de timp subţire
te zbaţi degeaba ferecat în schituri
sperând o pribegită pustiire
şi mori absurd crucificat în mituri

CXXVI
îmi tot întoarce timpul privirea înapoi
la nuferii pe ape de gheaţă lunecând
corolele pătrunse în visu-mi nu ştiu când
îşi poartă măreţia pudorii între foi
mai e cine să creadă în puritatea florii
în lumea văgăună frigidă şi scârboasă
cu umbrele pictate în mâzga lunecoasă
de-un demiurg isteric şi consistent ca norii
degeaba-i alb de sticlă împrăştiat pe zare
din ordonata minţii pe secile abscise
ascunsă colcăială de tânguiri murdare
mor zeii în mocirlă cu venele deschise
urând atâta noapte şi-atâta depravare
fardate feciorelnic pe suflete ucise

CXXVII
năframă neagră peste gura udă
strivită-n nopţi nebune de iubire
când peste darul sacru de vorbire
tăcere putrezind se-aşterne crudă
doar ochi mai plâng în trup de margarete
în vis cerşind maestrul lor lunatic
întors la timp în burgul enigmatic
să-şi scrie rătăcirea în sonete
ce diavol şchiop ţi-a cumpărat lumina
cu bani puţini şi amăgiri cât cerul
că-i tinereţea teatru sub cortina
ce-o salţi acoperindu-ţi efemerul
ascunzător de vechi secrete şi ruina
înnobilând proscris patrulaterul

CXXVIII
în goana mea am prins în plase fluturi
sunând răpuşi a odisei scârbite
în jalnic tropot negru de grăbite
secunde-n mintea nopţii ce n-o scuturi
de vechi polen şi măşti americane
în whisky scofâlcind albastre ţărmuri
cu pescăruşi pictaţi pe vechi alămuri
nedemne de cadenţa din corane
doar timp pierdut pătat cu ceara sorţii
învârtejind în candele şi-n strane
un sacru dor mai rece decât morţii
dau ape-n sloi în gloate riverane
cu slava neştiutei guri a porţii
înspre abis căscând poeme vane

CXXIX
iubitul meu iar te înghite marea
lăcustă nemiloasă şi avară
ce foarfecă în pajiştea solară
miresmele de fân şi întristarea
în verde val cu ţârâit de greieri
corăbii nălucesc neauzite
catargele din scânduri putrezite
au gustul vremii triste ce-o cutreieri
te-mbeţi cosind smaraldul din privire
să-l schimbi în chihlimbar de supărare
dar vine ceasul rău de limpezire
şi stai trezit cu ochii mari în zare
chemând un mit să intri-n nemurire
ca într-un joc de doi cu măşti murdare

CXXX
ciocane de argint bat noaptea-n cuie
capacul sună surd a stele sparte
se chinuie ţărâna să le poarte
în palma ei de frunză amăruie
tu-mi dormi în pântec prins în colţi isterici
încolăcit ca fetuşii în caldul
lichid primordial vestind smaraldul
din ochiul neziditelor biserici
te nasc şi te ador şi te las iară
veciilor bogate în sentinţe
şi-n teamă de cuvânt crepusculară
dar nu mă consolează nici credinţe
şi nici speranţe-n liniştea precară
a cerului închis în matca minţii