Spații culturale nr. 70 – Râmnic, mon amour!
După două luni de lozinci cu percuție sanitară și patriotică, după izolarea care ne-a lăsat cu părul vâlvoi și cu nervii la pământ, dar cu mâinile curate, începem să înțelegem cât de ușor este, în fond, să devii zombie și care sunt efectele socio-economice, culturale și de multe alte feluri ale acestei deveniri: am început să vorbim nu de oameni, pur și simplu, ci de „persoane” fizice sau juridice (ele, ceva mai puse la adăpost, prin comparație cu puzderia de amărășteni retribuiți cu salariul minimalist pe economie), consemnate la domiciliu pentru binele întregului popor, în sate, comune și orașe care se închid, se închid și intră-n adormire sau în hibernare, deși s-a dus iarna de pe-aici, a venit și-a trecut primăvara și numai bunul Dumnezeu mai știe ce-o să vină și-o să tot treacă peste noi, până ce ne obișnuim de tot cu pandemia și viceversa. Gata cu mersul la serviciu, la biserică, chiar și la spital (decât să te bage ăia în carantină forțată, mai bine-ți duci boala pe picioare, zice o vorbă înțeleaptă), gata cu vizitele la rude și la prieteni, gata cu plimbările în aer liber, cu concediile, cu petrecerile de week-end, cu ieșitul la aer și la soare, la munte ori la mare. Copiii, desigur, nu se mai duc nici ei la școală, fiindcă orice criză lovește mai întâi educația și cultura și abia pe urmă marea economie, îndrăgostiții nu se mai căsătoresc, iar persoanele trecute de 65 de ani devin nu numai o povară socială, cum își mai scapă vorbele pe lângă adevăr vreun rătăcit de modă nouă, ci și un pericol public. Câteva ordonanțe militare pecetluind instituirea stării de urgență, amenzi uriașe aplicate cu entuziasm de aceeași categorie profesională care s-a remarcat prin fapte de vitejie în piețele unui 10 august deja uitat… și gata, „stăm în casă, fiindcă ne pasă”. Și-am stat. Că a venit primăvara și au înflorit lăcrămioarele, liliacul, lalelele și alte flori de sezon, bune de admirat prin parcuri ori de dus buchet frumos la icoanele din biserici, am aflat mai mult de la televizor sau de pe rețelele de socializare, ca să lăcrimăm nostalgici ori să ne înfuriem că ni se încalcă drepturile fundamentale ale omului. Unii și-au redescoperit eul profund, alții au practicat sporturi de salon, pelerinajele la frigider au luat locul pelerinajelor la moaște și toată lumea s-a pedepsit prin bulimie de stres și sindrom claustrofob.
Ca orice târg din patrie, și Râmnicul s-a supus, nu fără cârcoteală. Am purtat mască (băieții deștepți, de care nu ducem lipsă, au și făcut ceva profit de pe urma comercializării ei la negru, căci vreme de criză fără speculanți nu există de la Caligula încoace), am golit supermarketurile și ne-am blindat cu alimente rezistente la eroziunea timpului, plus hârtie igienică din belșug, fiindcă nu poți să știi, monșer, ce vremuri vin, la o adică; dar, mai presus de toate, am respectat măsurile impuse de autorități și ne-am ferit de Covid și de amenzile cu care a intrat el în țară prin toate vămile și vocile plătite să-l scoată în evidență.
După două luni de distanțare socială, au început să bage capul în poză, alături de știriste cu și fără mască, psihologii, psihiatrii și sociologii. Am aflat cât de tare ne-a afectat psihic acest virus și a început să ne doară capul, inima și locul unde mâna simte vremea trecând, lipsa rudelor, a prietenilor și a dușmanilor devenind, prin inducție manipulator-psihică, la fel de nocivă ca pandemia. Sau ideea de pandemie, că postacii conspiraționiști de pe rețelele de socializare încă mai dezbat aspectul.
Având mult timp la dispoziție, râmniceanul și-a căutat alinare și surse de informație pe unde a putut: pe la Antene, unde s-au adunat mai mulți campioni ai spălatului pe creier, pe România Tv. sau pe Facebook, unde câteva agramate din vechea gardă și câțiva nevindecați de filoxera epocii de aur au dezinformat până când au intervenit înseși autoritățile și le-au solicitat să mai taie coada vulpii, cum se li spune lăudăroșilor și amatorilor de zvonuri alarmiste.
Dorelistic sau nu, ne-am descurcat, nu ne-am prea îmbolnăvit, iar Covidul, cam cum se spunea odinioară într-un banc Radio Erevan despre bomba atomică, ni l-au dat alții. Spitalul nostru, mândria noastră, s-a umplut de covizi aduși din alte părți prin grija ministerului de resort, dar acesta n-a fost chiar cel mai rău lucru care ni se putea întâmpla. În definitiv, ne puteam îmbolnăvi și fără hotărâre de guvern, puteam zăcea și puteam muri, ca să ne îngroape doar preotul și ruda cea mai apropiată, ceilalți, încă vii, urmărind live, pe telefon, filmarea evenimentului.
Acum e și mai bine, de când cu măsurile de relaxare am descoperit că avem și alte boli, că mai există și incendii, și accidente rutiere, și tâlhari care ne vor bunurile și viața, și proxeneți care ne vânează fetele, cu un cuvânt, și alte pericole care ne amintesc că, până la urmă, suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin.
