Literadura nr. 16 – Editorial
Cu mască fără mască
O lume în viteză. În numele cui? A omului? Alergând după iluzii frumos ambalate și vândute scump. O societate care constată cu panică, până la depresie, că nu are timp să facă față la atâtea ispite consumeriste. Ce idee, să muncești să îți permiți să consumi! Deodată apare ceva neprevăzut, un virus a pornit la atac declanșând o pandemie. Omul devenit alert, agitat cu motiv sau fără motiv este obligat să stea acasă. Șoc! Marea brambureală prin malluri, shopingul terapeutic, s-a transformat în panică. Cum să stai acasă? Cum să nu poți pleca când vrei, unde vrei, să faci ce vrei?
Un virus, o formă de organizare biologică invizibilă atacă furibund omenirea; nu mai ține cont de zone, de rasele umane, de condițiile climatice, de vârstă. Virusul ca diavolul devine țap ispășitor pentru ce a făcut și face, dar și pentru ce i se pune în spate. Dacă un virus informatic atacă mediul virtual în căutare de ținte profitabile, de ce nu și un virus patologic să nu fie eroul unei conspirații?
Dar ca orice agresor, naște coaliții, principala fiind de fapt trezirea omenirii dintr-o amorțire indusă de iluzii și tehnologie. Suntem infailibili? Știința este dominantă? Suntem oameni, suntem fragili, ne-o dovedește un asemenea fenomen.
Cei care sunt de bună credință au sărit în ajutor și au ajutat. Așa cum o fac mereu. Cârtitorii mereu vor cârti pentru că altfel nu -și găsesc locul. O vorbă folosită cu intenții duplicitare de multe ori: „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al său” este încălcată și de cei care se bat cu pumnul în piept. Când cezarul face chef și când e generos în a face cadouri e bine, dacă este necesar a se impune reguli de restricție și distanțare fizică (nu socială, aceasta este de când lumea și pământul) atunci nu e bine, cezarul e de vină! Ce-i drept, când la orizont se prefigurează vertiginos lipsa locului de muncă, implicit punerea în pericol a existenței, atunci te încolțesc întrebările. Parcă te uiți în jurul tău cu bănuială, dar dacă ai crezut și crezi în oameni vei mai crede. Dacă ai căutat mereu oportunismul doar în interesul propriu așa vei face în continuare.
Ce pui pe primul loc? A trăi cu orice preț sau a trăi demn? Alegerea îți aparține sau rămâne doar o variantă posibilă, dar ignorată, da? De cine?
Se folosește cu oarecare resemnare, pesimism, versetul din Eclesiast: Deșertăciunea deșertăciunilor, zice Eclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni! (Eclesiast 1.2 ), dar cel care ar trebui să atragă atenția este versetul 10 din cap.1: Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. S-a spus pe vremea lui Solomon. Acum cât timp?
Totuși mai sunt oameni care cred că lumea are și o altă vibrație decât trepidația browniană a traiului zilnic, aceea a cuvântului desțelenit de banalitate și plantat să rodească pe albul foii, de acolo în citire, de acolo în suflet. În această perioadă de pandemie, cultura a înfrățit, în ciuda secetei, precum grâul sub plapuma groasă și ocrotitoare a speranței, a dorinței de comunicare reală. Un exemplu, Festivalul de poezie „Ștefan Augustin Doinaș” de la Arad, desfășurat ca un maraton on line.
Să nu uităm, medicii prin natura profesiei au fost la datorie. Respect profesioniștilor! Respect, admirație și celor care au smuls din timpul lor și au dăruit pentru ceilalți, edituri, muzicieni, artiști plastici, scriitori!
Noi mergem mai departe, cu mască fără mască, la propriu, la figurat. De preferat prima până trece primejdia și a doua la teatru când se vor deschide sălile.
