De-ai noștri! – Artemiza Asănache – Măștile (4)
JOACĂ
Uneori aș vrea să
cred că norii
sunt așa de aproape
încât caii
ar putea trage
peste pleoapele închise
ale cerului
caruselul lor stelar.
Copiii și-au uitat
jucăriile
și-au împrumutat
aripile unui nou
destin.
Uneori aș vrea să
cred că lacrimile
copacilor se prefac
în apă vie,
ca să vindece iar
rănile jocului…
ȘI ATUNCI…
Când picăturile
de ploaie cad
pe pământ,
inimile lor înfloresc
și atunci
cerul zâmbește.
Când mâinile
tale ating
sufletul meu,
fluturii ard
și atunci
marea zâmbește.
Când bobul
de rouă se
ciocnește de timp,
râurile curg
și atunci…
Și atunci iarba
zâmbește…
METAMORFOZĂ
Timpul s-a spart
și prin cioburile
lui au curs zorile.
Infinitul
s-a întrupat
într-un fir de nisip.
Copacii își trag
sevele din rădăcini
suspendate în cer.
Sperie noaptea
cuvintele.
Printr-o sită deasă,
O vrăjitoare cerne
tăcerile.
Orele au înghețat.
BOCET
Am plâns ploile
că n-au oprit
stelele și timpul
în loc
și-am cântat doinele
c-au chemat
plopii și vrăbiile
la joc.
Am tăcut serile
că n-au strigat
munții și florile
să te-ademenească
și să te-amăgească,
în iad să te gonească,
să te-nmormânteze
în vatră de stână,
cu praful din lună,
cu gard de
nuiele
și horă de iele,
printre ulcele.
AȘ VREA
Aș vrea să fiu
o lacrimă și să
mă ascund
printre boabele
de rouă ca
să nu mă găsești.
Poate nu vei călca hora
florilor din poiana
cu sfinți!
Aș vrea să fiu
tăcere și să
mă ascund
într-un măr
ca să nu păcătuiești.
Poate nu vei
striga șarpele
pentru că
atunci săgețile
lui vor chema
zeii și te vor
arde pe rug
prefăcându-te
în potir ca să aduni
cioburile focului…
MĂȘTILE
Măștile sunt
Triste zi.
Au obosit de schimbarea
zodiilor.
Aleargă spre
alte întrebări
și nu știu
că „mâine”
e prea departe.
E întotdeauna
încât de departe,
încât peste
pleoapele trase
ale destinului
nici genele
înnourate
ale timpului
nu mai răzbat…
ÎNSEMN
Pașii tăi s-au topit,
iar urmele lor
s-au înfipt
adânc în obrajii mei.
Lângă templu,
ca-ntr-o oglindă,
își simt tâmplele
arzând de dorul
altor tăceri…
Drumul e tăiat
și asfaltul
nu mai suspină.
Rămâne aici
doar semnul.
GHIOCUL
Am întins mâna
și țiganca mi-a
spus:
,,- În viața ta
sunt două râuri:
printr-unul curg
cuvintele
nerostite și ființa;
din celălalt
pornesc șuvoaie
de albastru!”
Apoi mi-a închis
palma.
Acum soarta
depinde de tine.
