Propoziții pretențioase – Amnios
Încă plutesc în confuzii. Un Ivanov se plimbă și-i dă târcoale lui Vali slăbănogul, Vali lui Cornel, Laurențiu și Dănuț lui Iacobuță, un Șerbănoiu…. Dar acum sunt sigur că iriticului de sergent responsabil cu apa se numea Ionașcu.
Nu-i mai pot repera, cum au venit așa s-au dus. Ei? Eu. Eram acela care intrase brusc în viețile lor și uneori această stânjeneală își arăta colții. Într-una dintre acele amiezi găsisem de cuviință să rup tăcerea duminicală cum nu se sfiau câțiva de obicei. O impresie de egalitate căpătată după o lună și ceva de conviețuire, după sute de ore de muncă la un loc. Flatulențele, zguduirea patului când dădeai să adormi, trezirea ca să te duci la toaletă, alarmele false, stropire… și pocnitorile. Deștept foc (mai curând deșteaptă focul), m-am raliat acțiunilor celor ce se amuzau de plăcere sau fiindcă se poziționaseră cu un deget deasupra tuturor și-și antrenau și verificau sporadic abilitățile și patriarhatul. Mi-a trecut prin cap într-o duminică să execut o manevră asemănătoare după care se râsese copios, iar vizatul se recunoscuse înfrânt. Cum nu mă număram printre cei loviți de amimie, mi-am exprimat expres pornirile ,,comice” și-am ,,detonat” o petardă exact sub colocatarul meu care, contrar obiceiurilor lui citea. A sărit ca ars Cornel (încep să cred din ce în ce mai mult că se numea Vali), m-a apucat de cămașă, m-a dat jos de la etaj și mi-a aplicat două drepte în falcă ca la meciurile de box, amuțind tot dormitorul.
Caz de război. Ori situație ce te repoziționează pe un loc mai sus și te securizează în fața mai micilor amenințări. Cu Negru se petrecuse la fel. Cu tânărul boxer nu putea fi altcumva. Fusesem prilejul de-a-și încerca desele execuții în vânt după multele exerciții specifice terminate cu încordările gen Bruce Lee. La câte încasase trebuia să mai și dea, nasul îi era terciuit și strâmb. Mai ceva ca al meu pe-atunci.
Devenisem oficial al lor. Adică ne puteam măsura, întrece, permite. Oricum, pe timpul zilei nu ne mai întâlneam. Plecam spre IAS în grupuri mici. Eu mi-l alesesem pe Rusu. În rest îmi duceam la îndeplinire menirea. Prima. Rămăsesem doar vreo trei în maternitate: eu cu aparatul de sudură pe post de autogen de ultimă generație (chiar cel din urmă), boxerul și d’artagnianul. Formație ce se va mai reuni după patru luni…. Eram așadar primit în lumea bună după ,,meci”. Participam și la lucrările de forță, la spart betoane, cu grosime considerabilă, cam treizeci de centimetri de…. Mă puteam mira – nu eram specialist – de tăria platformelor ce încadra șeptelul mamă și puiet, totodată și de culoare fără să exagerez, într-adevăr, nu mai întâlnise nimeni o astfel de concentrație de ciment în compoziție cu particule fine de nisip, vânăt la suprafață și violet- vișină aproape de coacere în adâncime. O singură parte din camera de 8/6 m ne-a stors de puteri o zi și jumătate, ne-a stricat baroasele și dălțile de șase ori, prilej să-mi fac ucenicia și la sudat, nu numai la despicat țevi. Se ambală Cornel prima dată ca să demonstreze că practicile fizice îl ajută. L-a sleit după treizeci de lovituri. S-a încumetat și D’Artagnian. Abia dacă i-a ciobit un bulgăre cât doi pumni într-o margine. Dar tot era ceva. ,,Dă-i și tu!”, veni imperativ îndemnul amândurora. 60 de kilograme, două brațe cât coada ciocănoiului, voință multă. Am desprins însă și eu o bucățică. Așa l-am stârnit pe Cornel până s-a scurs din el o jumătate de găleată de transpirație. De ambiție a trudit ca un rob. Așa se plătește fudulia.
