Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – 70 o biodiversitate în gri (4)

III. amurgurile

într-o pană de pasăre în cădere
vede o aripă împușcată în cădere
și, perseverând, vede chiar
o pasăre răpusă în cădere

uimirea poetului este că
în momentul observației
toate erau în zbor –
într-un zbor al căderii

la ce-ar fi de folos titlul?

poemul acestei după-amiezi
constă în aceea că
cei 70 de ani
i s-au adunat în cârcă
lui nicolai tăicuțu
precum o cocoașă

iar nicolai t se bucură că nu-s
la el în spate

extreme

tot răsfoind o carte de amintiri
la un moment dat (pe care
nu mai știi când ți l-ai oferit)
de pe marginea unui cuvânt
ai căzut într-un abis de verde
care ar fi putut fi copilăria ta
dar, în cădere, abisul rămâne fără contur
fără afișări distincte

și-atunci, în iureșul căderii,
crezi că abisul în care ai căzut ar putea fi
adolescența ta luminoasă
dar și aici
abisul rămâne fără contur…
fără afișări distincte

totuși ai căzut într-un abis
se pare că într-o fântână ai căzut
pe care tu ai săpat-o
și-a cărei oglindă-i departe acum
într-un strat acvifer profund
în care te întrezărești/ pe stadii
de la copilul inocent până la bătrân orb
care se citește în cartea-undă trecătoare
ce-i freamătă pe genunchi

exigență

după-amiaza stă sprijinită
în toiagul serii și cugetă
la ce-a fost să fie peste zi

precum nicolai t
își acceptă neasemuitul chip
cel de ieri și cel de mai ‘nainte
cu cel de astăzi îmbrăcat fiind
firesc, în poemul la zi

căruia
încă-i mai caută titlul

substituții

în trecerea lui zilnică pe aleea din parc
nicolai t se așază pe bancă și constată că e
jumătate verde/ de partea băncii
jumătate cenușiu/ de partea umbrei

iar azi,
jumătatea verde e mai puțin verde…

gândește: influența parcului în viața mea
e mai anemică pe zi ce trece?
… la umbra mea
se adăugă și umbra băncii pe care stau?

să fie numai umbra băncii, își zice
ferească Dumnezeu, de altceva!

la întâmpinare

mai limpede nici că se poate:
întoarcerea acasă e
străjuită de-o ceață ușoară

…că ai fost printre primii plecați
ți s-a sortit să fii
printre ultimii reveniți

…se varsă din cana cu vin
o picătură pentru tine
și una pentru cei morți

totuși
indiferența rămâne
prin această ceața ușoară
despre care
încă trebuie să vorbim

răsărit de toamnă

înmiresmat de fruct și-mbătrânit
trupul se frânge-n plecăciune

mărunt și rece toamna-și respiră
ploaie de atingeri sacre

în timp ce firavă lumina se ridică
din pâinea pusă la dospit

întâmplare

țin minte că pe aleea cu îngeri
vizavi de nucul, înger prin sine
am găsit un loc viran

la privirea mea întrebătoare
mi s-a răspuns că
într-o zi, ce-a fost să fie
dată de Dumnezeu pentru evlavie
un om a venit și din acel loc
s-a îmbrățișat cu îngerul
și,-mpreună, s-au înălțat la cer

nenumitul

mă înflorești
ca pe o rană

ai tăiat
din zorii hărtăniți de nori
(nori veniți doar
să păteze cerul/ să estompeze răsăritul)

o bucată ai tăiat
cât să-mi acopere un colț de grădină
unde îngenuncheam în rit

mă înflorești
ca pe o rană veche
la o nouă ediție

domestic

dimineața aceasta îmi oferă
ceaiul vârstei a treia –

puțin dulceag/ puțin amărui
și cu o tentă de vioiciune
adolescentină

crochiu de toamnă

se clatină zorii
între noapte și zi

un gri
de care încerci să scapi
să te debarasezi de el
ca de râia ce-ți peticește pielea
cu tente de umbră

fântâna
același loc de întâlnire

am intrat pe ulița copilăriei
același praf, același șanț înierbat
aceleași case, aceiași vecini
îmi vine să spun
dar, din comportamentul lor, constat
că totu-i o părere
că eu sunt un străin
și cel uitat sunt…

doar umbra mea
se desprinde de trup
și se îmbrățișează cu drag la fântână
cu umbra acelorași
ce-mi sunt doar amintire

pastel în negru
cu integrarea zborului

trece aripa ciorii
peste câmpia proaspăt arată

de n-ar fi
dâra de lumină
a umbrei în zbor/ despărțitoare
s-ar confunda cu câmpia

… eu disting asta –
spune nicolai t și salută
omul de pe tractor

o lecție fără rost

o gloată de nenumiți
s-a așezat la o masă prelungă
și-au zis să predea din experiența lor
altora o lecție despre zbor

unul a luat o pasăre împăiată
cu aripile desfăcute a zbor
a așezat-o pe masa de lucru
și a început expunerea

zice și face:
– pasărea zboară cu ajutorul aripilor
iar pe cele două aripi sunt înfipte pene
precum asta, asta și asta și extrage
cele trei pene, le arată auditorului
și le așază pe masă ca și când
ar orna locul rezervat lui

se ridică al doilea și
din aceeași aripă extrage alte trei pene
le arată auditorului zicând:
și ele ajută la zbor
apoi le așază pe masă ca și când
ar orna locul rezervat lui

vine următorul și următorul și încă
până ce aripa rămâne fără penele

care acum sunt grupate câte trei
pe toată masa…

după cum vedeți
– se exprimă exponenții în cor –
cu o singură aripă cu pene
pasărea nu poate să zboare
(uitând cu desăvârșire că pasărea
era împăiată)

iar masa de-aici
cu o mulțime de pene pe ea
nici atât
completează un altul, din umbră

alt dor

unde sunt miriștile mele
dureroasele mele miriști de-o vară
care se răzbunau pe copilăria mea
pe alergarea mea printre miei/ printre viței?…

mă iubea miriștea
și se vedea asta pe tălpile mele
până la sânge mă iubea

verticală rămânea miriștea grâului
și cea a orzului
scurtă și verticală de înălțimea troscotului
rămânea miriștea
cu dor

dintr-un capăt
la celălalt

exceptând ramificațiile inerente
cu rol important în viața fiecăruia

observ că drumul pe care-l străbat
cu nisipul trecându-mi-se printre degete
are la capete două porți
– una, la început și alta, la sfârșit –
pe care le deschizi pe rând
o singură dată

închiderea lor nu cade în sarcina ta
ci a unui automatism
de regulă

deocamdată

pasărea se desprinde de ramura
unde și-a găsit odihna peste noapte
și-ngână, ca pentru sine:

în urma mea va rămâne umbra visului meu
un sălaș-amintire va rămâne
și-un mugur-ou ce prin ciocnire va da
nici floare-n rodire, nici pasăre-n zbor
ci o floare-pasăre
ce-n diagonală va zbura
și va împrăștia polen
în forma crucii sfântului andrei
pe fereastra lui nicolai t

deocamdată, numai aici

umbrele toamnei

de când turma e dusă la iernat
și până la primul alb de zăpadă

o samă de umbre se preumblă
între pridvorul casei baciului
protejat de-o umbră evidentă
și poarta de-argint ce-nchide turma

buimace se preumblă umbrele
mânjite de noroiul toamnei
în așteptare până la primul alb al zăpezii
ce le va limpezi căile în colinde de Crăciun