Scriitori de azi – Nina Beldie – Caligrafii stelare (4)

Bătând la poarta Cerului

Zorile mă află
Azi, îngenuncheată…
Cu o rugăciune
Bat la Cer, la poartă!

Însăilez speranță
Picurând cuvinte…
Liniște dă-mi, Doamne,
În suflet, în minte!

Potolește-mi, Doamne,
Tumultul din gând,
Cuminte îl vreau,
Înțelept și blând!
Risipește, Doamne,
Mări de răzvrătire,
Lasă-mă să fiu
Oază de iubire!

Du cât mai departe
Nopțile-nesomn,
Izvorând bezmetic
Din greșeli de om !…

Și nu mă lăsa
Să bâjbâi pe cale…
Sufletul mi-l ia,
În mâinile Tale!…

Și alină-l, Doamne,
Că e obosit…
De multă trăire,
De cât s-a mințit!…

Ocrotește-i Timpul,
Scurt câtă e clipa,
Simțirea să-i fie
Rostul, nu risipa!

Bine ai venit, Toamnă!

E iarăși Toamnă și privesc la calendar…
Se scurge Timpul…
Fără de habar…
Nepăsător,
Ne ia încă o zi și încă una,
Fugind zălud, făr’ de odihnă,
Întruna…
Promite:
„După noapte vine zi,
Zâmbește! Iarăși vei trăi!”
E lacom Timpul!
E de-a dreptul un avar,
Ne ia din viață iar și iar…
Dar nu ne pasă!…
Noi adunăm comori,
Călătorind prin anotimpuri visători,
Înveșmântându-ne în straie potrivite,
Cu sufletul gândind la negândite…
E Toamnă iarăși…
Eu îi spun:
– Bine-ai venit!
Și plec s-adun iar amintiri de aur…
Dincolo de Timp!

Suiș și coborâș e viața mea

Am urcat munți
și am căzut în hău
și am strigat mereu la Dumnezeu,
fie cu sufletu-mi plin de uimire,
fie cu suflet plin de răzvrătire…
Și mi-a fost sete,
drum pustiu pășind…
Și mi-a atins speranța, suflet mistuit
și am vărsat o lacrimă…
Nu!… Fost-au multe, multe!…
Doar Dumnezeu e cel ce, poate le aude…
Am strâns în suflet prima rază
Din zori ce insomniile-mi veghează,
Am râs, m-am încruntat,
chiar fără să fi avut vrere,
și bucuriile-mi au izbucnit – numai părere…
Și am visat, tot căutând s-ating senin,
De-un strop de Cer, eu, suflet să-mi anin…
… Da, am căzut în hău…
Durere, groaznic chin al meu…
Și astea, simt, le știe Dumnezeu…
M-am răzvrătit…
Nechibzuita mea ființă
Dorit-a oarecare biruință…
Și-nvinsă am fost
Și răzvrătirea-mi făr’ de rost
Și sufletu-mi, el, bietul,
Nedumerit și prost,
M-a întrebat, cu mare luare-aminte,
Să nu mă-nfurie:
„Din toate, dobândit-ai ceva minte?! ”
Și mintea gândul de răspuns a rostuit…
Dar am tăcut… Răspunsul, tot greșit…
Promisiuni de a nu a mai greși
Erau fără de rost…
Și nici de amăgit iar, suflet prost…

De-ar fi…

De-ar fi să mai renasc
Și să fiu doar o floare,
Eu aș purta senină,
veșmântul cel de soare…

Și dacă Timp și Vreme,
mă vor secătui,
Cu inima mereu și încă,
Eu voi iubi, iubi
și păsări și un cântec
și vifor, ploi, ninsoare
și Dorul cel amarnic,
de Nu-Știu-Ce…
Mă doare!…

De vorbă fără de cuvinte

Nu m-am văzut de mult cu mine,
Nici nu m-am auzit…
Așa că, se cuvine,
Să-mi dau un telefon…
și la cafea să mă invit,
să depăn eu cu mine
gânduri peste timp…
Și formez numărul
Mă pregătesc să spun „Alo!”,
robotul îmi răspunde monoton
că nu sunt disponibilă – a vorbi…
mă-ntreb:
Oare pe unde-oi hoinări?!
Cafeaua-mprăștie aroma sa amară
și se răcește-n ceașcă…
Privesc pe geam afară…
E toamnă, vânt și frunze răvășite
Ca niște gânduri, niciodată adormite…
… Și sun din nou…
De astă dată am noroc!
Minune! Îmi răspund pe loc!
… Da! Voi veni! Dar, fă te rog un ceai,
Cu multă miere, dacă ai!
Să povestim și să ne ascultăm,
De Toamna cea amară să uităm!
… E toamnă, vânt și frunze răvășite
Cu mine stau de vorbă, fără de cuvinte…

Cât e de tristă frunza toamnei!

Cât e de tristă frunza Toamnei,
Când verdele și-l prăpădește!…
Dar, din durerea-i arzătoare,
Cuvânt de-a povesti, găsește!…
Despre ce-a fost și despre câte a simțit
Și despre viața ce-n Lumină a trăit…
Asemenea frunzei triste,
Din Toamna făr’ de Timp, simțim
și noi povara din Vremea – Anotimp…
Și nu rostim cuvânt din tot ce am trăit…
Doar adunăm în suflet, tot ceea ce-am iubit…

Cât e de tristă frunza Toamnei,
Când verdele și-l prăpădește!…
Ea nu va ști nicicând,
Că-n Sufletul de Om,
Pereche își găsește!…

Și m-aș duce, de m-aș duce…

De m-aș duce, m-aș tot duce,
Drum-urcuș, drum cu răscruce,
Tot cu Dor, tot cu senin,
Sufletu-mi ca să-mi alin,
M-aș ruga la Cel-de-Sus,
Să- mi ierte păcat de-ajuns,
Rămășag făr’ rostuire
Și trădare de iubire…
Și toate câte-am uitat,
pentr-un Mâine mai curat,
Să-mplinesc tot ce-am visat,
Drum urcând, drum coborând,
Pentr-un Dor mereu tânjind…

De m-aș duce, m-aș tot duce,
Drum-urcuș, drum cu răscruce,
M-aș ruga, m-aș tot ruga,
Să mă ierte Inima!…

Tămăduitoare răzbunare

… Nu voi mai cădea în capcană, Lună,
Să îți șoptesc în nesomn
Visuri creionate
Cu ochii deschiși,
Ca mai apoi, să chicotești cu stelele
De speranțele mele…
… N-am să mă mai las amăgită, Lună,
Să am încredere că
Îmi va îndeajuns lumina ta,
Să alunge rebele umbre din vise,
Ca mai apoi, să râzi-hârb știrb,
De Niagara spaimelor mele…
… Eu n-am să-mi încâlcesc
Nici minte, nici suflet,
Cu reproșuri, cu zise-venin…
… dar am să mă bucur, Lună,
am să mă bucur,
de nori umbrind zălud,
te vor stinge,
chiar și vremelnic…
pentru că în întunericul-cel-întuneric,
și chicoteli și râsul-hârb știrb
vor apune…

… eu mâine,
Voi avea răsărit…
Tămăduitoare răzbunare, Lumina!