Spații culturale nr. 33 – Râmnic, mon amour!
Suntem stresaţi. Sigur, nu genul acela de stres care le întinde pe piţipoancele acestor vremi direct pe canapeaua psihologului, de preferinţă în faţa cât mai multor telespectatori, pentru defulări zgomotoase ale subconştientului lor. Apropo de „defulare”, trebuie să constat că atât acest cuvânt, cât şi antonimul său, „refulare”, se bucură de o nemeritată şi greşită folosire în limbajul cu pretenţii al noii burghezii stresate: defulare, conform DEX, înseamnă „revenire în conştiinţă a unui fapt emoţional refulat în subconştient”; mai pe înţelesul tuturor, a te elibera, a-ţi da drumul etc., opus lui „refulare”, care presupune împingerea în adânc, ascunderea, comprimarea unor stări, trăiri, amintiri etc. Atunci când Oana şi nu mai ştiu cum se ceartă ca la uşa cortului cu singura ei mamă, la un oarecare post de televiziune şi sub ochii avizi ai miilor de gospodine compătimitoare, ea „se defulează”, chit că mulţi dintre noi ar prefera să refuleze… ceva, acolo, cât să devină o cât de cât decentă persoană stresată. Sigur, mecanicii auto, admiratori, şi ei, ai Oanei, ar spune că nu am dreptate, dar psihologia nu face casă bună cu uleiul de motor, cu pompa şi cu nu mă interesează ce conductă.
Suntem stresaţi: de preţurile la produsele de bază, de scumpiri, de taxe, din cauza copiilor, a vecinilor, a familiei, a partidelor politice, a guvernului, a preoţilor care nu se mai opresc din construit biserici, din cauza frigului, din cauza căldurii, pentru că-i vară sau pentru că-i iarnă, pentru că se generalizează cipurile şi vom avea statut de vite, pentru că Rusia nu-şi vede de treaba ei, pentru că ai noştri şi americanii se bagă unde nu le fierbe oala, ce mai, suntem stresaţi de tot ce mişcă (ori nu) pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin.
De stresaţi ce suntem, căpătăm uneori dinamica insectelor acefale, acţionând haotic şi infantil în situaţii care ar merita, cel mult, un zâmbet îngăduitor.
Şi să dau un exemplu: Râmnicul este un oraş credincios, iar bisericile sunt pline de gospodine care, duminică de duminică, după ce toată noaptea s-au uitat la showuri păcătoase, se îmbracă frumos şi se duc, în grup, la liturghie. Fapt lăudabil, desigur, şi perfect normal: nu-i femeie, oricât de păcătoasă la tinereţe, care să n-o apuce pe calea bisericii atunci când constată, vorba cântecului, că „a cam trecut baba cu colacii”. Partea rea este că doamnele, pline de credinţă căpătată relativ recent, se simt datoare să manifeste bigotism, să se aventureze în dezbateri teologice pentru care n-au, ca suport, decât predicile ascultate cu o ureche duminica, şi, departe de a fi interesate de ecumenism, să afişeze o intoleranţă absurdă faţă de alte religii.
Una este să ţii la religia ta şi s-o consideri cea mai bună, cea mai dreaptă, singura adevărată şi tot aşa, alta este să scoţi din subconştient teama de năvălitori a strămoşilor noştri; au trecut totuşi vremurile când ardeam recoltele şi otrăveam fântânile, ca să-i păgubim pe duşmanii neamului.
Pentru cei câţiva romano-catolici, aduşi de „valurile vieţii” în Râmnic, pare destul de greu să supravieţuiască, printre atâţia ortodocşi, dar o fac, fiindcă oraşul este şi al lor: aici au case, aici muncesc, aici şi-au născut/crescut copiii… ş.a.m.d. Ca să fiu rea, tot aici au curăţat, săptămână de săptămână, gunoiul menajer aruncat cu sârg, de multe şi brave gospodine, pe trotuar, pe lângă ziduri sau chiar la intrarea în biserica romano-catolică. Tot aici au dezlipit anunţurile indecente şi au plantat tot timpul flori, înlocuindu-le pe cele rupte, strivite, smulse şi călcate în picioare.
Da, suntem stresaţi. Atât de stresaţi, încât devenim intoleranţi, habotnici, gata să luăm pe cont propriu războaie confesionale. În curând vom deveni şi rasişti, şovini etc., şi atunci, sincer, Dumnezeu să ne ajute, că noi nu mai suntem în stare s-o facem.
