Spații culturale nr. 18 – Râmnic, mon amour!
Etichetarea produsului este un drept şi o obligaţie a fabricantului / negustorului. Scrie, de-o pildă, pe etichetă „borş magic” şi tu cumperi un amestec nociv de euri atent rebotezate, cât să nu te prinzi că ceea ce acreşte ciorba îţi garantează, pe termen lung, şi un ulcer la fel de acru, cu miros de bisturiu. Altundeva scrie: „sută la sută natural”, ceea ce ar justifica doar preţul, pentru că, în comerţul de tranziţie, nu este obligatorie compatibilitatea dintre preţ şi calitate. La fel stau lucrurile şi în comerţul literar, unde nu lipsesc nici etichetele, nici etichetatorii. Citeşti, să zicem, că X, „om de artă şi cultură”, este „vârful de lance” al literaturii râmnicene. Dai, curios, eticheta la o parte şi găseşti sub ea un liceu tehnic, făcut ca vai de mama lui, o facultate particulară, absolvită la bătrâneţe (şi nu orice facultate, ci una deschisă fără acreditare la subsolul unui fost aşezământ de cultură buzoian), precum şi o totală inapetenţă pentru pronunţarea corectă a unor cuvinte uzuale: „să aivă”, „scluptură” etc. se repetă cu încăpăţânare şi cu inocenţă lingvistică, la acestea trebuind adăugate dezacordurile, anacolutul, tautologia şi, în general, vocabularul sărac, alcătuit, în bună parte, din fraze învăţate pe de rost de la alţii mai „dăştepţi”. În arealul nostru cultural, nu contează că „vârful de lance” în discuţie este aşezat pe o coadă de topor lustruită cu ceară de parchet comunistă, procurată de la băieţii cu ochi albaştri ai acarului Păun. Nu contează că este un „vârf” primitiv, de pe vremea deprinderilor tribale şi a pieilor de şopârlă lepădate la cooperativa „ochiul şi timpanul”. Contează doar semantica termenului „vârf”, prin care se sugerează, pardon, ascuţimea (nu-i obligatorie!) isteţimea, viclenia, agresivitatea ş.a.m.d. Un „vârf de lance”, chiar bont, poate fi periculos, pentru că, transformat în totem, fetişizat de prostănacii capabili să vadă duh şi în materia amorfă, adună mulţimi de gură-cască, de semidocţi, de semiorfani ai lecturilor obligatorii din cursul primar, toţi, muţi de admiraţie în faţa modului în care un „vârf de lance” poate să funcţioneze, din bani publici, ca un corn al abundenţei.
Comersantul literar care a făurit eticheta nu are în faţa cui să răspundă pentru fals intelectual şi inducerea în eroare a opiniei publice. El va acorda în continuare certificate de excelenţă unor produse expirate, vândute cu mare fast, inclusiv peste graniţă, poeteselor născute din spirt şi bandaje ca Venus din spuma mării, ori politicienilor amatori de versificaţii puerile despre mama lor, despre bunica vecinilor şi despre patria atât de răbdătoare cu veleitarii. Comersantul de critică literară va gira nu numai „vârful de lance”, dar şi literatura minoră care-l oglindeşte, precum şi festivalurile „internaţionale” care-i asigură audienţă şi profit. Căci, în economia noastră de piaţă, un vârf de lance poate însemna bani mulţi (fonduri nerambursabile, destinate promovării culturale), ce urmează a fi împărţiţi trăgătorilor de tigheluri laudative, pingeluitorilor de ciubote naţionaliste şi, în general, prestatorilor de cronici favorabile.
