Paràlele – Șaizăși de parale și una
Din aceleași motive sunt încă astăzi în țară. Îmi iubesc fiica, soția, părinții și frații. Știți deja….
Au fost destule momentele când am fost nevoit să plec de lângă cine îmi era drag și le regret pe fiecare în parte, dar cel mai mult mă apasă pe suflet greutatea comportamentului meu bizar de la întoarcere. Să nu își închipuie cineva că lipsurile mele excelau la capitolul zile, rar se întâmpla ca vreo năstrușnică slujbă să mă ferece în mrejele ei peste cumpăna dintre două nopți și două răsărituri de soare. Să vă spună companionii mei cât de turbat eram știindu-mă departe de ,,confortul” căminului. Dar nu era nevoie de 24 de ore, a treia parte din ele era suficientă, mă sălbăticea fără să pot găsi o explicație de doamne ajută pornirilor mele, cu cât munceam mai mult, cu atât se întindea perioada de reacomodare la statutul de tată blând și soț grijuliu. Și eram seara acasă.
Alții lipsesc cu lunile, alții cu anii, unii nici nu mai dau prin țară. Pretext în anumite cazuri, aceleași neajunsuri și pe-acolo ca și în patria mumă, nepăsare în altele. De aceea n-o să mai pun ochilor lacrimi ori de câte ori cineva încearcă să mi le stoarcă prin proces de forcepsare forțată, cu scopul de a mă alătura unei minciuni deșănțate, cum că plecătorii peste hotare mureau de foame aici, că se chinuiau întregi-le familii, că se prăpădeau, că foamea a decis această părăsire de domiciliu. Tocmai ce mi-a mai ieșit o păsărică pe gură, știți că este un bun motiv în instanțele ce judecă litigiile familiale, câteodată pasibile de amenzi și…. Bine că nu se aplică, altfel cazurile de abandon conjugal ar bloca ,,săraca” împovărată care se ocupă cu aplicarea legilor, în acest fel nu i se ia speranța deșartă celui părăsit, copil, soț, nevastă, mamă de toate categoriile, tați și bunici, prieteni, amici…. Și ce este mai plăcut decât așteptarea în van? Nimic.
‘Ai de la lacrimile lor, ale ălor de-acasă, momiți cu niscai plevușcă mediteraneană, cu garduri zidite, fațade marmoromice, băi și bucătării a-ntâia, cu promisiuni de-a gusta ei înșiși caviarul călătoriilor, deserturile…. Dorința de căpătuială, de intrare în rândul lumii civilizate este o tentație acaparatoare de minți, cel ce face acest exercițiu adună întâi imaginile cele mai reușite și-apoi le lipește cu privirea prin locurile care merită cârpeli de artizan în domeniu. Apoi pleacă cu gândurile dincolo. Și duși rămân.
Poveștile acestea se repetă an de an, dacă înainte era doar un vis, astăzi pleacă oricine cu 100 de euro fără să privească în urmă cu regret. Dacă mă întorc însă în urmă…. Mulți puneau pe seama ,,aducțiunilor” monetare de import progresul subit al României și o vreme această impresie chiar a prins la public, fiindcă asta am și fost, peste 18 milioane de spectatori la farsa numită economie înfloritoare de la întâiul conațional evadat cu permis ,,a la giorno” în paradisul european. Și câți nu așteptau cu gura căscată, ,,magazinerii”, meseriașii, cârciumarii, orașul tot se gătea pentru sosirea nababilor, ai ălor mai cu curaj și mai ,,domni” după numai un an, doi de la descălecatul în imperiul cezarian, după ce cădea și ultima mireasmă de tei, în buzele sacrificării curcanului american, toți deveneau amabili, admirativi, laudativi, aducători pe departe a subiectului ,,cum mai e pe-acolo?”…. Cred că se prăpădeau de râs de ploconelile noastre ăi de se se ascundeau de după ochelari, sporind misterul cu slalomul printre cele două limbi împleticite, cerând detalii, garanții verbale cu un simplu ,,nu contează cât face, eu plătesc!”….
Sunt sătul de mesaje inductive, care contorsionează realitatea până la inversarea adevărului, am ajuns până la punctul vomitiv și cred că o singură picătură de glandă lacrimală în plus mă poate duce la răbufnire. Sunt sătul să aud de sacrificiul celor care pleacă, de ,,durerile” lor, de devotamentul și compasiunea pentru cel ce rămâne într-un loc fără viitor, în mizeria acelorași nevoi, în suferința lipsei acelui ,,noapte bună…”.
