Ora de muzică 150
S-a strâns o sumă frumușică de ore și desigur ele vor continua: în primul rând pentru că sunt destui cei de la care am prins o bucățică de concepție muzicală, una consistentă, iar în al doilea fiindcă mulți dintre ei sunt la capătul unei istorii după patruzeci și ceva de ani magnifici de carieră.
Sentimentul de apartenență este cu atât mai puternic cu cât nu am niciun dubiu că le datorez mare parte dintre, hai să le zicem, creații. Se poate adăuga și un al treilea motiv pentru care sunt mai hotărât ca niciodată să merg mai departe: adevărul despre ce înseamnă să te afli în această stare spirituală de muzician. Și ar mai fi. Mai pot scoate la iveală un pachet de argumente și unul există pe undeva printre scrierile mele, există un domn care a afirmat că muzica este doar a unora, privilegiați, și știu că greșea. Deunăzi am găsit chiar o doamnă care s-a îndoit până la negare de ,,calitatea” mea de pretendent la literat. Cine știe, poate chiar are dreptate, dar lucrul care m-a durut din prima clipă a fost că odată cu mine a omorât câteva sute de cântăreți și a demolat toate clădirile prin care am trecut eu și confrații, ca să fiu în ton cu dânsa, ne-a pus pe altarul păcatului și a dat foc cetății noastre de parcă a închina melosuri aerului cu sau fără public este o blasfemie.
Pentru toate acestea voi merge mai departe. Pentru toată superficialitatea din așa zisa industrie muzicală voi continua. Pentru gândul că această artă a cântului vine din suflet și nu cere mai mult de două palme voi pleda pentru ea. Pentru ei. Albi, negri, roșii sau galbeni. Pentru cei maro. Dacă tot am avut parte de tromboane, tromboane să fie. Clark Gayton? Prezent! Sper, doamnă, să nu-l luați și pe el cu aere, vă asigur că poate reține destule în cavitatea bucală cât să dea și la alții. Știe a face și pe scamatorul, dacă vă plac giumbușlucurile, pentru dumneavoastră poate executa un număr de acrobație pe scenă: două instrumente de suflat puse la gură deodată și prestidigitație muzicală. Clark este într-adevăr un artist al trombonului, al…. A hotărât el să le-ncerce aproape pe toate, căci mare este și familia asta de instrumente din alamă. Dintre ele a ales pe cele mari, tuba, souasaphonul – o altfel de tubă, eufoniul, dar și cornetul, o combinație între fluegelhorn și trompetă. Dar cântă la fel de bine și la pian, talent moștenit de la bunic, un poliinstrumentist și el, Manuel ,,Fess” Maneta, care reușea același număr de virtuozitate ca și nepotul, dar putea cânta cu ușurință și la vioară, chitară, saxofon, pian, cornet și bineînțeles trombon.
Respectul este lucru mare în State, pălaria este coborâtă cu adâncă plecăciune și respect de către cei pe care-i știți de vedete, în fața marilor instrumentiști se pleacă oricine. Bruce Springsteen nu este singurul care și-a pus colegii, fie din formula consacrată, fie colaboratori, la loc de cinste pe pagina de prezentare și abia acum îmi dau seama că îl știam pe tip. Pe Clark Gayton. Executa și el unul dintre multele solouri din parcusul cântecului Pay Me My Money Down, cântec la care îmi încordam mușchii alături de colegii de la Gringo, încercând să fac și eu pe clovnul și să imit partitura solistică de de vioară, acordeon și chitară ritmică. Acum mă simt ca și cum aș vorbi despre un vechi prieten. A studiat la renumitul colegiu Berklee, a avut îndrumător pe Phil Wilson printre alții. A fost membru al orchestrei lui Duke Ellington, al celei de la Carnegie Hall Jazz Orchestra, Mingus Big Band. Ca să mă exprim așa, le-a suflat în strună lui Ray Charles, Quincy Jones, Prince, Rihanna, Whitney Houston, Stevie Wonder, Santana, Tom Jones. Și este doar o listă scurtă de nume. Compune, produce. Și știe să facă un lucru pe care doar un muzician îl poate cere în numele fraților, pledează ca avocat pentru drepturile lor. Are trei albume semnate doar de el și două în colaborare cu Neatherealm. So, enjoy!
