Paràlele – Treij’ de parale şi nouă
Oricum ai suci-o, concluzia stă să te neliniștească. De ce să fie altul mai deștept decât tine?
Este un subiect bun de abordat și mărturisesc că m-am frământat mereu pentru un raționament facil care să scurteze calea către înțelegere. Deseori n-am priceput nimic și cum întortocheate sunt mințile omului, n-a fost unul care să mă scoată la liman, să mă determine a spune ferm oricărei problematici și enigme ,,aha!”. Mai mult decât banala frământare personală, sunt indignat până la culme de atitudinea dumnezeiască a celor cu minți strălucite care n-ar da o fărâmă din inteligența lor maselor largi. Se izolează în mediul academico-doctorand și își poartă ,,povara” cu grijă, la fereală de muritor nătâng. Așa s-a și format această castă elitistă, în sine structură cu statut de obicei statal, ascunzând, furând omenirii un drept fundamental: cunoașterea. Dacă n-ar fi fost sămânță de om aș mai fi zis, ducă-se pe pustiile universului sau mă înclinam în fața extrapământeanului, mulțumeam pentru prezență, dar tot nutream speranța că într-o zi se va întoarce și-mi va dezvălui secretul rațiunii lui. Nu vă gândiți la un transfer minune, la o mură-n gură, nu, eu vorbesc despre acel complex de relevanțe din aproape în aproape, dar mai mult mă gândesc la scânteia care a lucit în creierii semenului și l-a dus cu mințile până acolo. Căci de unde a auzit o lume întreagă, iar transferul ăsta informațional l-a văzut ca pe apele unui râu și a înțeles că e ca un val, ca un plus de materie peste cea existentă deja, că vântul este undă, aer împins, cu toate că nu i-a văzut nimeni culoarea invizibilului, că sunetul este o undă, un surplus de aer emanat de fel de fel de surse, că determină o îngrămădire de particule într-un spațiu și o eliberare în celelalte, de înțeles totuși până la un punct, că electricitatea este o undă indusă în metale, un tremur ce cuprinde fiecare atom și mai curând aș vedea explicată oscilația sonoră în acest fel, ca o excitație a aerului? Fiecare cu priceperea lui.
Cred că acesta ar fi primul pas pentru emanciparea cetățenilor globali, pentru o lume fără deficiențe, coborârea zeilor din olimpuri. Nu spun că orice minte s-ar putea încumeta în acest joc de rațiuni sofisticat fiindcă există și defecțiuni de creație umană, accidente genetice care ar împiedica înlesnirea unor scurcirtuitări neuronale normale, dar ,,slavă domnilor”, se umblă azi cu bisturiile cu laser intrauterin fără probleme, ca să nu mai spun de inseminările de materie perfectă în laboratorul ovular al femeii. S-a ajuns destul de departe, dreptul de viață și moarte al creatorului suprem a încăput demult pe mâna omului de rând care joacă după bunul plac această aptitudine fără împunsături de baionetă, fără gâfâieli și frecușuri de organe genitale. Mai are însă handicapuri. A învățat să procreeze în eprubetă, dar nu poate determina formarea pe bucăți a corpului uman întrutotul, nu știe cum să stopeze îmbătrânirea, iar în fața morții este încă neputincios, scriu resemnați pe foile de deces ,,mort din cauze naturale”.
Că 14 miliarde de ani de univers, că relativism einsteinian, că galaxii și gărui negre și big bang, unde cosmice, nu-mi pasă. Mie să-mi explice clar, de la început, mintea lor cea trează, de ce sunt văduvit de toate aceste rațiuni și de ce după o înregimentare strictă, obligatorie, sunt aruncat de izbeliște prin hățișurile omenirii fără niciun sens. De ce contez doar până la ieșirea de pe băncile școlii, iar după, nu. De ce toți cei ca mine nu mai au nicio noimă. Sau haz, cum ar fi zis Caragiale.
,,Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă…” – Eminescu, La steaua, 1 decembrie, 1886.
