De Rîmnic, de bine! – Cultura
După școală, complexul de materii, comportamente și îndemânări, irosite deseori fără folos, fără rezultatul scontat, dar necum inutile, urmează ceea ce încununează perfecțiunea sau tinderea către ea a oricărui ins, cultura. Oscilez încă între a mă lega strict de artă, de măiestria oamenilor sacrificați doar pe altarele acelor frumoase trăiri și expuneri sau a vorbi despre tot ce înconjoară aceste extraumane îndeletniciri ocazionale ori zilnice de suflet. Cultura, continuatoarea de drept a școlii, fiindcă i te alături doar dacă deții un set minim de cunoștințe, un set minim de valori, nu este, așa cum mulți o confundă, doar un loc, doar un tip de comportament, doar un grup de indivizi, ea le pune pe toate laolaltă. Cultura este istorie, chiar dacă una recentă, banală, chiar dacă aduce aminte de prima oră în care ai învățat litera A sau cifra 1, rămâne un punct în care se conservă valorile trecute, un moment de fixare a unui stadiu din care se pot da exemple și se poate lua aminte. Cultură este chiar aerul din spațiul în care se desfășoară, vechi, împrăștiat de pereți, tablouri, exponate și accesorii. Cultura este locul în care mișună și sălășuiește noul și anticul, în care se dezvăluie împlinirile și eșecurile artistice. Cultura este tot ce scoate din om mai bun.
Spații și oameni. Rîmnicul a fost privilegiat, ca oricare alt orășel de provincie și-a strâns cu grijă bruma de pătimași ai sufletului cu zbucium, dar nu s-a sfiit să adopte momentan la sânu-i trecătorii prin el. Pe unii chiar a reușit să-i statueze definitiv și i-a pus la mare cinste. A nu se uita reprezentările de la răscruci ale lui Vlahuță, Bagdad, Cristoforeanu și Vieru. Găsim însă destui pentru care piatra, lemnul ori metalul nu s-au lăsat sfărâmate, modelate după chipul și importanța lor și dacă ieri era prea aproape de ei și orgoliile mult prea înfierbântate, de azi înainte sper că li se va oferi locul binemeritat. Poate nu un bust, poate nu o placă memorială, măcar un cuvânt apăsat pe o pagină, o reprezentare verbală cu drag și emoție. Ei, înaintașii, o merită. O merită constructorii cei din urmă, cei care au pus cărămidă cu cărămidă, lemn peste lemn…. Cultura este acea clădire, adăpost pentru nereușite și extaz, chioșcul din parc, strada unde nestingherite se coc pildele, cimitirul. Casa ta.
Păcat că au rămas din ce în ce mai puține, greu accesibile uneori și fără teamă că voi fi combătut, cu activitate minimală sau deloc tangențială cu ea, cultura. Dar…. Eu și câțiva concetățeni suntem printre privilegiați, printre cei care în ultimii patruzeci de ani au călcat pragurile acestor spații în calitate de protagoniști și chiar dacă astăzi nu mai sunt ori s-au transformat radical, merită a fi amintite măcar ca îndreptar pentru cum se făcea și nu se mai face. Au avut menirea să schimbe destine, să inspire, să provoace, iar pierderea lor să lase regrete, să încheie speranțe, uneori să le îngroape, fiindcă însuși aerul, spuneam, provoacă, îndeamnă la nebănuite gânduri, scaunul și masa, ușile și culoarea varului. S-au scris poezii despre toate acestea, s-au zugrăvit pânze și coli simple de hârtie, s-au compus cântece, ode, imnuri, s-au așternut drame și bucurii în carte. S-a plâns în ele, s-a râs, s-a inventat umorul.
V-aș putea spune că știu aproape fiecare ungher al lor și nu este nicio laudă, este un fapt, un detaliu pe care l-am urmărit ori de câte ori am pășit în aceste sanctuare. Am mângâiat rafturile și pereții celor trei sedii ale bibliotecii orășenești, am tras în plămâni mirosul de laviță așternută la picioarele vârtelniței din muzeu, m-am holbat de nu știu câte ori la luminile din tavanul casei de cultură și la misterioasele fante dinspre care răzbăteau glasurile cinematografice, știu în ce ton scârțâia parchetul de la clubul muncitoresc, unde își făceau hulubii cuib în podul casei armatei și unde-și pitea femeia de servici mătura, găleata și mopul la clubul tineretului. Știu și oamenii de acolo. Cei ce erau, cei ce sunt, și sper, și pe cei ce vor mai fi.
