Ora de muzică 117
,,Dragostile” mele de sunet m-au purtat mereu pe drumuri aparent fără cuget și noimă în faza pre și post decizională, ispita de moment găsindu-și folosul abia după luni și ani.
Ispită, puțin spus, fixație pe creier, îndârjire și îndărătnicie până la negare a toate: oameni, lucruri și fapte. Perseverența mea în greșeală a dat totuși roade, am dat la iveală soluții mai puțin ortodoxe și de o simplitate dezarmantă acolo unde credeam că nu există rezolvare. Printre aceste degringolade se numără și gândurile mele de-a face un pas către noile tehnologii, cele de computer, în speranța că potențialul lor depășește cu mult o simplă claviatură cu timbre muzicale, tehnologii de înmagazinare și redare limitate la cât știa și vroia compania producătoare să scoată la vânzare. Sunt în fiecare zi mirat de impotența la care sunt supus de acești mastodonți industriali de marcă de-a mă dezvolta, pentru că-mi servesc inteligența și inovația cu lingurița, mai alea când ea există, mi se ia un drept fundamental, acela de-a închipui bucăți de melodie cu adevărat novatoare, fiindcă nefiind un instrumentist de talia celor ce nu-și înnoadă degetele pe obiectele de produs frecvențe, singura nișă care mi-a rămas pentru contribuții muzicale este cea combinatorică: ascult, aleg, îmbin. Notele nu sunt decât o prelungire a identității sunetului, dar și a contextului orchestral, spații în care mă simt ca peștele-n baltă. Asta este în fapt nu numai identitatea mea, fiecare muzician caută un motiv de împlinire așa cum poate și simte mai bine.
Gândurile mele erau cu un pas sau doi înaintea cotidianului. Eu vroiam mai mult, ei îmi dădeau mai puțin. Ajungeam astfel ca după consumarea lucrurilor noi dintr-un program să stagnez, să intru în pană de idei, bineînțeles induse, intuite că pot merge într-o oarecare direcție și până la un punct de maxim de cei care creaseră tehnologia. Căutam, spre exemplu, o cale de distilare a zgomotului ce deranja, aflat pe fundalul fiecărei unde de sunet pe care o derulam și nu reușeam cu nicun chip, oricare ar fi fost metodele de lucru aflate la dispoziție, prezentate ca ,,guru” în materie de ultimă frontieră a cunoașterii, speram să elimin acea fâsâială foarte pregnantă mai ales de la începutul și finalul sesiunii de lucru, momente în care n-ar fi trebuit să se audă nici măcar musca. Și ce n-am vrut de la calculator. L-aș fi dorit un substitut al clapelor, al aranjorului, mi-am închipuit că hertz-ii nu-mi vor pune opreliști, că vitezele amețitoare de recepție ale procesorului și componentelor mă vor lăsa pe locul doi în orice întrecere, că monitorul nu-mi va ține loc doar de ramă fotografică și placa de sunet de zbârnâitoare inutilă. Eu vroiam totul, el nu-mi oferea mai nimic. Și dăi, și luptă. Mai întâi cu mentalitățile unora care se credeau deținătorii de drept ale unor informații în limbaj mașină și cu greu puteau fi convinși că te vrei părtaș la o felie din ultima descoperire în materie, mai apoi cu mașina în sine, afurisită parcă, mai încăpațânată decât mine, care după câteva calcule trăgea să moară. Bătălii mai mici le-am dat cu crack-urile, patch-urile, serialurile, codurile de activare, dar și cu complexitatea sutelor de programe, miilor de instrumente și efecte.
Povestea primului CD plin cu software specializat pe muzică am mai spus-o, despre conținut n-am vorbit până acum. Din informațiile noastre, ale mele și ale colegului Dan, ascundea o adevărată comoară. Pentru că febra, specifică unor căutători de tezaur, ne cuprinsese încă de la vestea că în sfârșit îl vom putea atinge, am făcut fiecare câte un duplicat și tremurând de emoție ne-am deschis fiecare sipetul în intimitatea căminului. Părea că pusesem stăpânire pe chivot și tabla cu cele zece porunci a lui Moise. Știam că SoundForge, Acid, CoolEdit, Cubase, Vegas, Cakewalk erau nestemate neprețuite, dar când le-am găsit în ,,cufărul” cu minuni am sărit în sus de bucurie, ne vedeam deja stăpânii lumii. La 33 de ani mă simțeam ca la 10-11, îmi palpita inima, pupilele stăteau mărite, poate și pentru că eram nedormit de atâta dorință de-a le explora și devora cât mai repede cu putință minunățiile, auzul ciulit la orice senzație de sunet. Deja mă închinam la zeul Radium, dumnezeul nevăzut dar amintit în fișierele de îndrumare ale programelor, tatăl permisiunilor neîngăduite neplătitorilor din acele timpuri. Nu sunt decât 13 ani de atunci. Deținătorul acestora putea sta liniștit încă patru ani din acel moment, era încă pe val cu tehnologia pe care în România doar puțini se puteau lăuda ca o au și pot depune mărturie în acest sens. Mini studiorile virtuale aveau deja trei ani și noi le-am mai uzat încă doi după ce ni se făcuseră cadou.
Le-am întors pe toate părțile, vă închipuiți ce face curiozitatea din om, până au devenit neinteresante, bucuros că bagajul meu de cunoștințe se mărise considerabil, dezamăgit de neîmplinita mea viziune de-a pune mașină și claviatură să zburde împreună pe imașurile muzicii, nepunticios în fața englezei, greu de pus în cap în două-trei luni. Am găsit totuși ceva care a reușit să mă fascineze….
