Paràlele – Cinci parale
,,Zbatul” junelui meu prieten pensionar întărește interesul și confirmă spusele că Eminescu ,,e-n tot și toate”. Cercul acesta, desenat imaginar de un ,,Laurian” al poeziei contemporane, incomplet poate până ieri, a parcurs întreg perimetrul, închizându-se ermetic.
Sunt prins în el și nici că mă voi lăsa scos în afara ariei lui. Lansarea de luni, mai curând spus aducerea ,,moaștelor” literare spre atingere divină, a avut darul acelei confirmări din umbră că politicește și economicește cel descins din neamul Eminovicilor este de o valoare ziaristică încă neexplorată, prea puțin atinsă de mână de om, o bijuterie cu care toți ce i-au urmat se fălesc a o purta. Interviul dramaturgic al oaspetelui, una dintre cele patru gazde ale șuetei literare, parcurge rânduri întregi din aceste și de mine citate articole, parcă mai actuale ca timpurile, cu un iz anticipativ, o repetiție apriorică a prezentului și viitorului. N-am să-mi pun înaintașul să-mi răspundă de acolo, din adâncurile minților sale, sunt convins că a spus ce era de spus cu mâhnire, cu îndoială, dar și certitudine că undeva în timpurile cuiva, vorbele îi vor fi răscumpărate. Și așa a și fost. Se zice, o păsărică mi-a șoptit la ureche, că una dintre țările lumii a primit binecuvântarea cuvintelor lui Mihai, întâiul geniu român, și s-a izbăvit. Am verificat. Oficial, un alt om de pământ, de-al nostru, Manoilescu este cel ce-a pus cartea pe masă și le-a servit-o cetățenilor festivalurilor de salsa ca antreu, felul întâi, doi și desert peste toate, Teoria Protecționismului și Schimbului Internațional, bifată în dreptul anului 1929. Lecțiile ținute de Luceafăr nu sunt mai prejos decât ale celui parcă născut ca o prelungire, la numai doi ani, miile de pagini ascunzând mai mult decât un îndreptar de conduită economică, vorbește deslușit, în grai și doct, dar și neaoș, făcând omul de rând, dar și boierul, părtaș la țara inventată de el. Încap între rândurile lui toate durerile și năzuințele tuturor nevoiașilor, toate doleanțele de….
Un trai bun. Uite o dorință mai mult decât ușor de îndeplinit. Unii s-ar gândi la mai bun, cred eu că termenului îi șade bine fără adăugiri, grade de comparație și superlative. În mințile oamenilor de dinainte, din mileniile precare, avea o singură semnificație: mâncare. Toate ramurile, azi parte din sofisticata încrengătură de deprinderi umane, comprimate în hrană. Așadar, prima dintre cele economice o s-o așezăm pe cea de umflat mațul pentru un organism la fel de flămând ca al unui câine, dar cu propriile limite. Dihotomia face ca din acest punct să înceapă și necazurile. Să fie carne, să fie frunză? Lucrurile însă se complică în continuare. Să cresc, să cultiv? Să vânez sălbăticii, să căsăpesc lighioana ce se gudură pe la picioare? Să fie crudă, să fie friptă? Împărțeala aceasta, justificată unora ca noi, a dus la toată nenorocirea următoarelor descinderi în viitor: alegeri, alegeri, alegeri. Bun devenea astfel relativ încă din scutecele primelor definiri. Mănânc frunză dar sunt nesătul, înfulec la carne dar cu chinul ulterior al unei groaznice dureri de burtă. Carnea crudă face revoluție în acizii rânzei, decizia de-a trece pe calorii, bună în faza schimbării ,,dietei”, duce la o nouă bifurcare și un nou ,,bun” trecut în dreptul frigăruiei. Frică sau îndrăzneală? Să-l furi sau…? Focul vine din cer și cu verificare pe pielea ta poți spune ,,da” căldurii și ,,nu” arsurilor fără să dai greș când afirmi că-i bun rău. Decizia a fost inspirată când l-a ,,înfășurat” speriat pe un vreasc și-a fugit cu el în adăpostul unde sălășuia zdrobit urecheatul prins la îngrămădeală între o stâncă și bolovanul aruncat în scăfârlie, dar de la un simplu gând de refacere a pielii înfrigurate de găină, a ajuns la o revelație, poate nu întâia, când s-a trezit cu degetul pârlit pus la răcit în apa gurii pe post de mostră de friptură: carnea pusă la foc e mană cerească. Nu carnea lui.
De la o simplă forfoteală în măruntaie la o întreagă filozofie de viață.
,,Ne-am întreţinut în mai multe rânduri şi foarte pe larg cu o persoană care în toată viaţa ei s-a ocupat de agricultură, de un caracter moderat şi foarte imparţial, care niciodată nu s-a ocupat nici preocupat de politică. Este prin urmare un om special şi competent în materie, a căruia opiniune are mare greutate, şi vom încerca, după ce ne-am inspirat de vederile sale asupra materiei la ordinea zilei, d-a-i reproduce ideile în această privinţă.” – Eminescu, 12 februarie, 1882
