Ora de muzică 116
Să trecem la creație, secțiunea de aur la care visează toată lumea. Pretendenții sunt aleși pe sprânceană dintre cei cu sufletul mai iubitor și mai zbuciumat.
Cel sortit să vină cu noutăți este unul normal, un explorator ca și alții de noi și noi combinații, de noi sonorități, dar și de stări, pe unele și le închipuie, pe altele le trăiește intens. Diferența o face doar curajul de-a se ,,dezbrăca” până la piele în fața altora, rușinos, temerar sau infatuat, debordând de patos sau lăcrimând fiecare cuvințel și sunet. Nu-i rămâne decât să întregească tabloul de simțăminte cu toate auzeniile ce i-au trecut prin minte punând instrument lângă instrument, voce lângă voce într-un mod coerent, șlefuit tehnic până la ultima nuanță. Pentru asta trebuie fie să ,,tocmească” cu minutul și ora confrați, cu știmele ,,pe față” ori după o lălăială îndreptată către urechiști, sau se ,,lipește” de un program krack-uit pentru a face lumină între tenebrele clocite în creier.
Eu le-am încercat aproape pe toate, ,,trial”-uri, demo-uri, secvențerele claviaturilor, exhaustivitatea în persoană. La anul una mie, nouă sute, nouăzeci și șapte, am avut primul contact cu o mașinărie ce putea reda opt instrumente înregistrate deodată, opțiune pe care o avea prima claviatură personală dotată cu această funcție, Roland D10, bătrână deja, cu zece ani în spate de la momentul fabricării. Primul gând, după un pionierat de două luni, de parcă eu descoperisem lumea, a fost să-mi aștern necondiționat ideile ce se strânseseră timp de opt ani de la terminarea armatei și patru și jumătate din urmă. Vânzătorul mi-a apăsat pe câteva butoane, mi-a arătat pe unde este un pian, viorile, un acordeon, o chitară pentru acompaniat la una turcească și cam atât, nici el nu știa altceva. Bucuros pe deoparte că dețineam un sintetizator și nu o jucărie precum Casio sau minisynt-ul rusesc cu un oscilator și câteva funcții reglabile din cele patru potențiometre în linie, cu care defilasem pe toate cărările până atunci, cu frica în sân că dădusem câteva sute de mărci din infimul agonisit și rămăsesem dator cu încă vreo câteva până la 700, am pornit pe drumul anevoios al creării suportului instrumental, renunțând la partea cea mai anevoioasă din trecut: recordarea instrument cu instrument pe bandă de casetofon și magnetofon. Chinul după lume! Schimbă rolele, cablurile dintre ele, pierdere de frecvențe, lipsă de control al volumului…. Fără manual ești ca orbetele. Nu știi ce înseamnă prescurtarea aceea, ce face butonul ,,x”. Chiar și cu el în față ești la fel de neajutorat. Nefamiliarizat cu termenii, cuvintele adunate în propoziție n-au niciun sens. Ce este ăla filtru, bias, envelope, lfo? Cum funcționează? Scăpasem de unele și dădusem peste altele și mai complicate, am mers înainte totuși. Câteva luni din iarnă nedormite și eram ,,tobă” de clape, le știam pe dinafară. Mulțumit tot nu eram. Totul, cu toate că la vremea lui D10 făcuse revoluție, suna nenatural, iar eu încercasem în zadar orice era tehnic posibil. Dezamăgirea m-a dus în pragul deciziilor următoare de a alege noi instrumente cu sau fără claviaturi, și din categoria din urmă făceau parte aranjoarele pe care mi le-am procurat, cu ajutorul cărora mi-am îmbogățit atât repertoriul de compoziții, dar și cunoștințele și perspicacitatea cu care se manevrează astfel de aparaturi electronice. Lipsurile, defecțiunile lor, m-au făcut deasemenea un depanator iscusit, cu soluții dintre cele mai trăznite. Probabil că nu sunt singurul care a făcut din două clape, una, însă puțini nebuni se încumetă să le îmbine astfel încât uneia să-i revină partea electronică și celeilalte cea mecanică, mai mult, a trebuit să tranșez chestiunea în cauză cu două obiecte inegale: o gâgâlice cu clape mici și un ,,animal” de lemn cu taste normale, ca de pianină. Toate acestea mi-au mâncat tinerețea până la doi ani după schimbarea mileniului când mi-a picat cu tronc un calculator….
