Paràlele – O para
Ca să vezi! Nici nu mă apucasem bine de monsieur Eminescu, că m-am trezit cu ideea de nou subiect, unul pe care să-l pun în bancă. Cu dobândă.
Așa au vrut sorții, să trag o planetă cu noroc. Mi-am zis că sunt ciudat, doar unul dintre aceștia poate învârti ruleta și câștiga cu ochii închiși. Mie mi-a trebuit un cuvânt cules de aiurea și câteva mii după, parcurse, ca să mă încredințez că însuși Luceafărul conspiră în beneficiul meu. N-am de gând să-i calc epigonic urmele, nu de comparație îmi arde când țărișoara-mi arde, se învolburează, spumegă, oricum, n-am cum să-mi permit luxul unui gând de alăturare, nici nu ne-ar sta bine împreună. Avem totuși un ,,ce” comun, nici el de împărțit: vremurile și oamenii. Adaug eu, și banii. O să stau să-i număr, para cu para, până se vor strânge de-o mică avere. O să fie un mic tratatament, un panaceu, un pansament pentru un unic tratat: românul meu.
Un, o…. Întâia zi, fiindcă tot este prilej de renaștere, trebuie să mă facă mai strâns la pungă, să pun un bănuț deoparte, vine iarna. Mă, Eminovici s-o fi gândit la economie, la agricultură, la politichie, la industrie, la drăcii de-astea sau îi umblau mințile rătăcite sub stele? Și-o fi rostuit el cămara cu provizii ori a așteptat vreun plocon la cafenea, ca tinerii boierași de vârsta lui, pierde vară pe terasele pariziene, gură cască prin Viena? Eu unul mi-am pus deoparte și n-am să caut răspunsuri la eminescologi, ei îl vor scoate la lumină drept omul perfect. Și nu greșesc. Așa vehement, atât de drastic, rațional, cultivat, informat, foarte inteligent, partizan, aplicat, naționalist…. Zău că merita de ministru. Scrisorile, avatarurile, filozofiile, numai bune de ascuns sub perna fetelor nemăritate și băieților feriți din calea privirilor de codană.
Am fost mirat de la prima frază. De la primul articol semnat în 1870, 21 ianuarie. La nici douăzeci de ani să ataci problemele atât de tare, să le știi de-a fir a păr…. Merita chiar de președinte. Ar fi scos țara din sărăcie. Atunci, meleagurile, cele două reunite, erau bântuite de aceleași neajunsuri ca și cele ce-au urmat timp de un veac. Țărani nemulțumiți, obidiți, calici, cu promisiuni încălcate, industrii timide, manufacturi precare, legi neaplicate, împrumuturi neacoperite, colac peste pupăză și suveranitate lipsă, cu rege abia instalat, la fel de lefter ca și visteria țării și iubiri neîmplinite, occidentale. În acele zile eram încă îndrăgostiți lulea de Franța, de felul ei republican de-a fi.
Cu tot amorul, cu toată nerușinarea de-a lua îndreptare de conduită statală de-a gata, cu toată îngăduința ,,napoleon”-ilor de-a se lăsa plagiați, n-am făcut mare brânză. Dezvoltarea economică stătea pârloagă, inovațiile parlamentare se dovedeau simple gargare de tribună oratorică, democrația – o rampă de ierarhizare în boieri, clăcași și curte regală. De atât dispunea România.
„Până când să domnească cutare ori cutare şi nu toţi? Suveranitatea şi legislaţiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, şi puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol
de maşină fără voinţă proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor. Eu nu înţeleg aicea două popoare ori două coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua această reformă mare într-un stat unde sânt atâtea rămăşiţe putrede ale trecutului, atâtea prejudeţe fatale şi atâtea maşine vile şi fără de suflet, gata în orice moment de a susţinea acele prejudeţe, trebuieşte o energie eroică, trebuie cu despreţul libertăţii şi a vieţii tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.” – Eminescu.
