Literadura nr. 41 (5)

Mihaela OANCEA

nimeni nu îți lămurește

în aceeași săptămână
a aflat că va muri și a cumpărat detergent –

asta m-a tulburat întotdeauna la oameni:
indiferent de circumstanță să poată observa
lipsa bureților de vase și a sacilor de gunoi
nevoia copilului de caiete
roșiile ce strigă să fie udate.

nimeni nu îți lămurește cum se face asta
cum îți îngropi tatăl
și două zile mai târziu
te cerți cu instalatorul din cauza unei țevi
cum plângi în baie iar după aceea
cauți pe internet
de ce nu pornește mașina de spălat.

măreția omului nu stă în marile lui idei
nici în catedrale nici în războaie
ci în felul absurd
aproape jignitor pentru tragedie
în care continuă să pună masa
și să întrebe dacă mai e pâine.

beciuri interioare

timpul locuiește în beciuri interioare
lângă borcanele cu murături
lângă corul de unchi și mătuși
ce comentează febril orice decizie.

bunicul îmbătrânește în nepot
mama reapare într-un gest al fiicei.

anii se depun strat peste strat
până când o casă ajunge să știe
mai multe despre viitor
decât despre trecut.

tăcerea dintre lucruri

poate că sensul n-a fost niciodată în cuvinte –
ele vin și trec precum oamenii
febra
păsările.

uite fotografia aceasta
unde încă respiram normal
uite rana
atinge-o
poate pentru tine va avea sens.

abia după plecarea dintr-o casă înțelegi
tăcerea care ținea totul împreună –
ca urma unui tablou pe perete
mai precisă decât tabloul.

unde ajung farfuriile
oricum ai spăla două farfurii
ele ajung inevitabil
în același dulap.
asta știa bunica
fără să-i spună destin.
asta știa apa
când cobora prin țevi.
noi credem că alegem
rafturi
orașe
iubiri.
există însă o lege anonimă
după care obiectele rămân împreună
mult după ce mâinile care le-au atins
au dispărut.
când ușa se închide
nimeni nu poate spune
ce zgârietură cui îi aparține.

lumina imperfectă a sângelui

timpul pătrunde în pereți
fermentează
se așază pe fotografii
îngroșând aerul dintre generații.
aceeași dragoste se duce greșit până la capăt
aceeași confuzie a dorinței cu salvarea
aceeași orbire elegantă
moștenită precum argintăria.

cu răbdare milenară
praful astupă omul care crede
că poate rupe cercul
lucrând lent
cu precizia vegetală a rădăcinilor.

o lumină imperfectă a sângelui
repetă eroarea.

singurătate în ture

în spital
un pahar de plastic supraveghează noaptea.
coridoarele mestecă încet
insomnii
încălțări
năluci cu râs zgomotos.
singurătatea stă pe marginea patului
ca o rudă venită prea devreme.
privește aparatele
cum traduc suferința
în cifre disciplinate.

există o cruzime aproape elegantă
în felul în care durerea devine rutină –
la 8.00: perfuzii
la 9.00: speranța minimă
la 10.00: un geam prin care lumina
cade pe podea și rămâne acolo.

pe coridor
un cărucior împinge liniștea
dintr-un capăt în altul.

durerea nu țipă mult

durerea nu țipă. ar fi vulgar. apasă ușor
exact unde omul încearcă să fie om.

își pune coatele pe marginea respirației și
îți face loc în program.
îți mută sângele
într-o cameră de spital
unde nopțile se deformează de febră.

de la o vreme o auzi dormind în tine
ca un animal mic
care a decis
că nu mai pleacă.

Mihaela Roxana BOBOC

Pastila de timp (VI)

22 iunie

Felia de pâine
peste care întind
privirea ta
întrebarea plutind între noi
ireparabilul
ziua se întinde ca o coardă
înainte să înceapă
pune cuțitul pe masă
înainte să rănească pe careva
ochii mei caută un punct de sprijin
la Skopje mi-a rămas sufletul
ce atingi
este doar păstaia
zilnic iau pastila de timp
să termin ce am început
paharul a rămas pe masă
draperia se mișcă ușor
diminețile sunt greu de urnit
senzația că noaptea te-am iubit
în van
apoi vin aceste versuri
peste care nu trag niciun oblon
să te doară
până pui cuțitul la loc
și nu mai întrebi nimic.
*
În timp ce totul se învârte
în jur
mâine voi avea o certitudine
mă vor cântări
analiza
palpa
scrie
o rețetă
un program
de zile amare la cutie
vor pune o etichetă
un scris
de mână
cum viața se poate pune în fiole mici
de afecțiune
o porție infimă de fericire
noroc
*
cu poezia
cu inima ei ca o cireașă de iunie
crăpând între dinți
cu râsul ei
care contaminează tot
noroc cu tine
care mă iubești din altă capsulă
de timp
nu am văzut-o venind
nu m-a pregătit nimeni
pentru dimineața
când alunec printre cuvinte
și te iubesc
nealterat
necontaminat
neanticipat

*
cum leg mănunchi
emoțiile
fiola așteaptă
să donez din mine
puținul rămas

*
cum ai pune mâna pe brațul meu
și ar ieși poezie la minut
o radiografie
unde oasele se aliniază
vezi inima
locul gol dintre coaste
n-o prinzi în fotografie
închid ochii
și aștept
gura ta
pe care n-o sărut
azi
nici mâine
nicicând

*
mă întâlnesc
cu sufletul
la o cafea
alint cu buzele
versul din noi
singurul care rămâne
invizibil.

Metafora

am îmbrățișat-o
teii erau în floare
apoi am dat muzica în căști
mai tare
merg din ce în ce mai repede
pașii se adună în aplicația
de sănătate
ating o coardă
și țâșnește
Vivaldi
pe trecerea de pietoni
înainte să pun pasul
mă uit în stânga
de unde vine ea
cu moartea pe moarte călcând.

Curgere

La mijlocul verii
pulsul bate în tâmple
crescendo
adrenalina
arde fiecare mușchi
până devine imposibil
să mă citești
și să respiri
în același timp

Telegram

câteva rânduri de la tine
citite cu ochii mijiți
deschid dimineața
cu un zâmbet
emoji
care contrazic
cuvintele
punctul
sare
primul
între noi
Stop.

Insta

Gram
fotografii în căutarea unui
grăunte de muștar
veniți să-l vedeți
fântâna
rămâne adâncă
tăcând
cu fiecare cană
de apă vie.

Digit

De câte degete e nevoie
să cuprinzi
în brațe
timpul
fără să cadă
o singură
pastilă?