Propoziții pretențioase – Avivară
O luași rara, băiatule!
Ca pentru mine. Și alții, care văd tarlaua natională legiuirea proprie.
Am trecut de strada marelui nostru Ștefan moldavul, precum gâștele colibășene sâsâind la cracii pantalonilor mei de zdramiță de copil. Fugisem și atunci, de nenumărate ori, fug și acum uitând amănunte prețioase. Norocul chior că Dan, tablagiu de plai secuiesc, stătea chiar la intersecție. Prima căreia trebuie să-i acord două momente lucrative. Între „Ștefi” și Păcii i-o Bogză. Jumătate. Cu două case trase stânga și dreapta, de o parte și de alta a medianei, linie perpendiculară pe axul asfaltului. De oriunde ai privi. O demarcație care produce bucluc când oamenii n-au la cap. V-ați întreba: ce? Unii-l numesc anatomic creier. Alții popular glagorie. Șmecherii l-au blestemat cu numele piftie. Mai orășenii trecuți prin puțină făină și aer urban îi mai spun minte. Iar cei deștepți i-au totul, îl frământă, îl descos kantian și-l scot rațiune. Ultimii, naivi însă, îi alocă atributul paranormal. Noi rămânem la ce știm, un pic din toate pentru a ivi un mare nimic.
Numai elocvență n-a fost, dar uite, cuvântul mi-a stârnit o oprire obligatorie, un semn pentru altă „dimensiune” literară proprie, unde e locul biciuirii prostiei și infatuării, pe la Brigada…. Suntem într-o ogradă unde ezotericul, într-o formă blând ecleziastică, și-a făcut casă. Sala Regatului a Martorilor lui Iehova. Clădirea albă, cum vii de la spital – cumva anacronice afacerile; depinde cum privești; mie totuși, dacă tot e regula „aulelor” dogmatice ca mai întâi să te spovedească preotul, după să bagi capul la cutie și la final să primești aureola sfântului iertat de toate păcatele lumești; adică: în fața spitalului trebuia o biserică și pe străzile laterale „magazinele” cu sicrie și ornamente mortuare; la noi este invers: și când intri, și când ieși din spitalul nou, dai cu nasu-n dantelele și bradul băițuit al capacelor de copârșeu -, înaltă sigur, angajată la sol ca toate construcțiile domiciliare: la suficienți centimetri cât să se iște o interminabilă câră, înveșnicită și la fața locului, și la tribunal. De unde plecasem, ori la bal, ori la spital, și unde ajungem: ori vecin, ori mult venin. Blând pastorul, un copilandru părea când a venit la tata să-l roage să le schimbăm jgheaburile. Slab, smerit, stins în voce. Noi taman pe dos. Dar comportamental, la locul faptelor, cuminți. Să nu cumva să trezim vreun spirit…. Pe trei părți de casă a tăcut mâlc. Spiritul. Sau să-l numesc spirt ori șpriț? După așezarea stradală, fața, laterala dreaptă și spatele erau foarte abordabile. Nu în înălțime, nu în posibilitatea de a sprijini scara extensibilă pe ceea ce mai toți o pun și-i zic florărie. Asta era model din anii de final de secol 19 început de secol 20. Cu grinzile la vedere, sculptate, cu podina din exteriorul zidurilor – pazie, săgeac, cum doriți a o denumi, nu greșiți – bătută de sus în jos, dinainte de a așterne astereala. Fără un sprijin sigur pentru vreun cocoțat ulterior dării la cheie a clădirii. Cred că am recurs la metodele clasice. Cuie, scândură mai lungă, plasarea ei pe capetele de grindă, fixare, scoatere și mutare în funcție de locul îmbinării la rece și la cald a jgheaburilor. Sau scândură legată direct de capătul superior al scării. Și mai era un impediment, exact pe față, chiar mai multe. Treptele intrării – marchiza nu, ea ne-a facilitat cocoțarea pe… „lucarnă” -, brăduiul din stânga și florile de lângă gard. Da’ când să mă uit mai bine de la distanța hărții google, bradul ioc. În 2021. În 2012 da, era, dar nu erau jgheaburile noastre noi. Laterala stângă….
