Literadura nr. 41 (4)
Paul IONESCU
femeia
lucrurile grele le las să atârne
pendule ale minții în seama filosofilor,
să ne spună ei cum stăm cu timpul,
dacă mai avem timp –
eu prefer fenomenele clare, simple
lângă mine stă o femeie tânără,
ea este un fenomen, ca de altfel fiecare femeie
din viețile noastre –
este o femeie cam palidă pentru timpul meu,
fumează și între cercuri fumurii
buzele devin mușcate roșii
ea este sexy când le culege florilor
frunzulițele uscate, privesc la ea
cum se apleacă peste flacăra roșie, scotocind-o
căutând petale moarte precum poetul
caută cuvintele inutile într-o poezie
de iubire
eterna simplitate a vieții, femeia
noi o complicăm în treieratul tâmplei noastre,
ea ne așteaptă să înnebunim, apoi o privim
într-o mizerabilă fotografie tăiată
la colțuri de pânza unui păianjen
femeia
privește implacabilă spre mine
la brațul acelui timp filosofal,
rânjește (el) și mi-e teamă de ceață
mi-e teamă că va fi îmbrăcată
într-o fandosită haină de ceață
și eu voi fi aruncat într-o curată și apretată
cămașă albă cu șiret la spate
câmp cu margarete și semne de întrebare plus o femeie
doar să zaci în câmpul cu margarete
(capete solare bandajate cu petale de var)
el însuși un izvor răcoros –
ce bună ar fi o femeie, acum! –
și tot îmi zic, fără metafore, fără floricele
dar nu mă lasă acest behăit de soare,
această înmugurire de elitre pe lama ierbii,
aici eu mă luminez ca o arcă de lumină
deasupra cascadei pe care o puteți auzi
(căderea sentimentală a niagarei)
în spatele meu în timp ce vă vorbesc –
ce bună ar fi o femeie, acum! –
rupt de tabloul ăsta puturos, ce să caut
eu în nervura tânără a poeților
contemporani –
merg printre mațele orașului
decolorat de gazele mașinilor,
oraș spart în timpane de pietrele crăpate
sub mersul trecătorilor de pe bulevardul carol
(degetele unui pianist de cabaret)
pe sub sânii murdari ai cariatidelor (balcoane
sfărâmate de plasele feroase de 12) –
ce bună ar fi o femeie, acum !–
ce treabă am eu cu realitatea frustă a versului
berbanților – nu am treabă? –
de ce să-mi bat capul cu problema
străzilor veșnic săpate,
cu problema bordurilor și a crinilor
(ce nume frumos!)
cu semafoarele care fac ferfeniță traficul
cu șoferii – proști? –
cu șinele de cale ferată care te spintecă
în tramvaiele slinoase –
ce bună ar fi o femeie, acum !–
nu sunt problemele mele tablourile
electrice deschise – metallica a vândut
din 1981 peste 100 de milioane de discuri –
și firele voltaice spânzurate în aer – sau sunt? –
în aerul ăsta cu esență de balegă –
musculițele suntem noi? –
nimic din toate astea nu se întâmplă
în orașul acesta plin de margarete
și floricele pe câmpii
– hai să le culegem, tu vii? –
ce bună ar fi o femeie, acum! –
Alexandra-Iulia ZECHERU
Persoana a doua
Ești tu sau îți dorești să fii tu și nu știi cine vrei să fii. Nu știi dacă vrei să se vorbească despre tine la diateza activă sau pasivă și asta te sperie. Parcă ai vrea să auzi câte puțin din amândouă. Și ea iubește mult, dar și ea este foarte iubită. Și ea aplică ideile altora în propria viață, din admirație pur intelectuală, dar și ideile ei sunt aplicate de alții în propriile vieți, la fel, din admirație pur intelectuală.
Nu știi dacă vrei să fii cea care se inspiră sau cea care inspiră. Cel care ascultă sau cel care este ascultat. Cel care scrie sau cel despre care se scrie. Cel care scrie sau cel care este scris. A se scrie despre tine și a fi scris nu sunt totuna. Cel care simte totul sau cel care îi face pe ceilalți să simtă totul. Cel care arde sau cel pentru care ard alții. Să primești sau să dai? Să semnezi scrisori cu „a ta pentru totdeauna” sau să primești scrisori semnate cu „al tău pentru o veșnicie”? Să citești sau să fii citit? Să pierzi sau să fii pierdut? Să te rogi pentru cineva sau cineva să se roage pentru tine? Să poți oricând să ierți sau să fii oricând iertat? Să trăiești pentru cei din jur sau cei din jur să trăiască pentru tine? Să donezi sânge sau să primești? Să ai grupa 0, ca să poți dona oricărei grupe, dar poți primi numai de la a ta, sau să ai AB, pentru a putea primi sânge de la fiecare grupă, dar să nu poți dona decât grupei tale?
Este întotdeauna prima variantă virtute și cea de-a doua egoism? Este mai bine să te gândești mai mult la alții decât la bunăstarea proprie? Ți se pare că nu, dar te simți vinovat. Îți spui să gândești în sens opus. La început te simți mai bine, apoi te simți fraier. Vezi că nu merită. Așa ajungi la granița dintre activ și pasiv. Și acolo rămâi.
Nu știi dacă generația e de vină sau dacă așa a fost dintotdeauna. Dar dintr-un moment nedefinit începi să nu mai ai încredere în oamenii din jur. În prietenii din copilărie, la care rămâneai acasă peste noapte și care acum nu te mai salută pe stradă. În vecinul care spunea cu lacrimi în ochi că de Revelion a ciocnit două pahare, unul pentru soția moartă, dar despre care ai aflat că nu-și ajuta deloc soția când era bolnavă la pat. În colega care zice că n-a învățat nimic pentru test și care ia zece curat. În colegul olimpic care, întrebat fiind dacă a luat „premiu, premiu” și nu mențiune, adică mai mult decât mențiunea deja valoroasă la o asemenea competiție, răspunde „Da” cu toată gura, deși a luat premiu special, care în ierarhie este inferior mențiunii. În profesorul care te anunță încă de la începutul anului școlar că nu dă probleme la test, ci doar teorie, dar jumătate din primul test conține numai probleme. În postările de pe rețelele de socializare, cu care se afișează oamenii așa-ziși fericiți, cu zâmbete largi, cu flori în mână, îmbrățișați și vădit emoționați, dar despre care afli la scurt timp că suferă de depresie.
Detești minciuna, dar nici tu nu spui adevărul. Te declari intrat la dietă, dar aștepți aniversările, ca cineva să insiste să mănânci o felie de tort. Spui că nu-ți plac hainele largi, dar porți un tricou în care ar putea încăpea cu ușurință două persoane. Refuzi o ședință foto, argumentând că nu ești fotogenică, dar cum vezi pe cineva cu un telefon cu o cameră mai bună, în glas ți se amestecă ruga și porunca: „Fă-mi și mie o poză! Doar una. Hai, te rog!”. Ajungi să-i încarci galeria respectivului cu 70 de poze, unde o mână ți-o treci prin păr, iar pe cealaltă o ții în șold, ca și când te-ai afla în cine știe ce vacanță exotică, iar în realitate în fundal se văd blocurile din cartier.
La tine orice e reciproc. Nu faci nimic din simțământ, ci doar pentru că se cuvine. Dacă primești de ziua ta un cadou despre care estimezi că ajunge la 150 de lei, vei face la rândul tău un dar cumpărat cu aceeași sumă. Nici mai mult, nici mai puțin. Dacă te sună X de Crăciun, îți pui un memento pe telefon cu „de sunat pe X de Paște”, căci „e rândul tău”. Când primești un mesaj care are la sfârșit două emoticoane, răspunzi și tu tot cu două. Primești o îmbrățișare și o inimă virtuală. Trimiți tot o îmbrățișare și o inimă de altă culoare, ca să nu pară că îl copiezi pe respectivul. Dai mereu atât cât primești, dar sub altă formă.
Vrei să le faci pe toate și sfârșești prin a nu face nimic. Îți propui să citești un număr de pagini pe zi, dar taman când este ora de lectură găsești un film care pare interesant. Plănuiești să înveți în fiecare vacanță de vară o limbă străină, dar faci ce faci că tot numai engleză știi. Ai pe noptieră o foaie pe care ai scris cu litere de-o șchioapă – „FĂRĂ ECRANE DUPĂ OPT SEARA”, dar înainte de culcare îți spui – „Ia să mă uit 10 minute pe Facebook” și ajungi să te uiți o oră. Vrei să mergi pe jos cel puțin o oră zilnic, dar într-o săptămână mai multe sunt zilele în care nu ieși deloc din casă decât cele în care ieși. De vreo trei luni te tot lauzi că renunți la zahăr, dar pe primul raft din frigider stă o ciocolată pe jumătate mâncată.
De ce minți? De ce te minți? Mai stai de vorbă și cu tine. Vezi ce-ți mai spui atunci, cu ce te mai amăgești. Uită-te mai des în oglindă. Privește-l pe străinul din ea în ochi. Poate cu puțin curaj îl recunoști. Fă exerciții de autocunoaștere. Încearcă să scrii cu seriozitate textul acela intitulat „Cine sunt eu?”, fără să-l începi ca de fiecare dată cu „Sunt o pasăre în zbor”. Nu, nu ești o pasăre în zbor. Ești în plutire. Oprește-te din a căuta inspirația în cotidian. Nu e de tine. Caut-o în nori. Dar afară e senin… Nu afară! În norii din gând. Ce crezi, se va face vreodată lumină acolo? Va fi cândva totul limpede, să poți privi prin idei ca printr-un pahar de sticlă? Vei alege vreodată o tabără sau vei fi mereu la graniță? Te vei rătăci mereu în nuanțe și tonuri ori vei spune odată alb și alb va rămâne sau negru și negru va fi? Ale cui sunt vocile? Ale cui?
Dar, vai, văd că te-am speriat și pe tine. Stai liniștit, ăsta nu sunt eu. Ăsta ești tu. Nu vezi că m-am străduit să scriu un întreg text la persoana a doua, așa, numai de dragul tău?
