Fărădelegea lui Călin – Unpunished
Mai și adunăm, nu numai diseminăm.
Proiectul despre care discutasem. De distribuire a sumelor obținute după vânzarea obiectelor debitorului. Un prim anunț de existență a lui prin citare. Ambele părți vizate. Răgaz de cinci zile pentru contestare. Convocare la obiecțiune pentru conciliere. În maxim 15 zile. Una peste alta 20. Fără pricină de arțag, proiectul intră în linia dreaptă a rămânerii definitive. Art. 875.
O scrii clar de la început. Nu alergi cititorul cât să-și frângă privirea după…. Art. 876 are acel ceva misterios, ce nu dă voie beneficiarului acestui cod să priceapă lesne cui. Pornește cu dreptul și aproape de final se-mpiedică precum românul de când Burebista a dat iama în licoarea bahică și i-a tăiat porția de euforie sanguină. S-a ajuns la conciliere. Unii și alții la masă, executorul, presupun mediator – altcineva nu este specificat; și are el, oare, menirea să mijlocească? -, beligeranții, cică, nici vorbă de câră și nemulțumiri – „… nu mai stăruie…” – la negocieri. Deci, toată lumea mulțumită de ordinea distribuirii. „Se ia act” – versiunea originală are subiect, verb „impropriu” și complement; limba română cu expresiile ei tembele răstălmăcite – de facto, se consemnează – abia aici actul este ferm, palpabil și „se face”, nu „se ia” – în procesul în de obște – ca să vedeți cum ne-au stricat nouă locuțiunile mintea și exprimarea – verbal, cu semnături ale prezenților. Calea cea ușoară, a taciților, este flancată de dezacordul părților. Tot așa, consemnate în scris, parafate. Moment în care – cred că i se sugerează, la finalul întocmirii, nemulțumitului (căruia nu „i se ia darul” ca-n populara sugestie, cea a gloatei către minoritar), deși nicio stipulare nu stă între ochi și text, că are și alte variante -, se coace de-o nouă contestare. Căreia îi afli destinatarul abia la mijlocul Al. 3. Instanța. Cinci zile (presupunere de lucrătoare; ori nu; la cum „muncesc” instanțele și pronunță hotărâri, ai crede că trudesc 24 din 24, 7 din șapte zile ale săptămânii) răgaz introducerii cererii, cinci zile pentru pronunțarea deciziei. Atac doar cu apel. Dar. Contestația creează automatismul suspendării plăților. Primul termen poate introduce pe ordinea de zi și menținerea sau suspendarea suspendării. Numai apelul nu ține cont de acest amănunt, „… nu suspendă de drept executarea încheierii atacate.”, dacă a decis să se dea drumul la plăți, e bătut în cuie (molipsirea de expresii). Iar cine nu cere, nu i se va da, copilul care nu plânge, nu primește țâță, cât să i se pună pofta-n cui de contestarea la contestare.
Păi, mai precădere decât urgența nu este. Acum și mai întâi legându-se astfel pleonastic și sinonimic. Art. 877 este tâmp din două motive. Doar ce se statuaseră jaloanele temporale și limitative (cumva jalonul tot o limită este). Numai apel știam, cinci zile la fel. Chiar de nu erau, logica celor cinci zile de la introducere și hotărâre impunea cerere de apel la același interval de timp. Aducând prezumabil picioarele contestatarului pe pământul legislativ, cel căruia nu i s-a oferit câștigul, avem a-i comunica îndatorările pe care cu propria mână (directa exprimare induce un sens corect aici; el cu mâna proprie a scris contestația) și le-a creat. Va răspunde cu vârf și îndesat pentru întârzierile și prejudiciile determinate de neplata sumelor cuvenite celorlalți creditori.
Bine că măcar la final de secțiune se confirmă că una dintre cele mai des întâlnite erori contestate sunt cele de calcul sau cele materiale, ce opresc tăvălugul unor eventuale treceri în instanță. Executorul le îndreaptă singur sau la cerere. Și cu mențiune când distribuie sumele. Eu l-aș fi articulat, măcar cu un băț pe spinare, dacă nu era mai bine să-i tai din porție și-o dau celor „oropsiți”.
