Propoziții pretențioase – Aurirăm
Țuiculița coanei Nela….
Rămas tot undeva în trecut, Dan nu-și uitase obiceiurile. El în schița de bucătărie, noi la un pas de el, chiar nas în nas, căci făcută deja deschiderea, se posta deseori cu coatele pe scândura, rămasă întreagă, de la bază și mai încerca conversații cu izul miștocăresc al copilăriei și adolescenței, când o lua la mișto pe bunică-sa și o înjura mai ceva ca un birjar. Nouă nu ne ardea defel. Stăteam ca pe ace, cu un ochi aruncat când și când jgheabului, ultima salvare în caz de alunecare. A! Ne mai îndemna la o tărie, precum coana Nela înainte de masă, deși eram pe atunci niște țânci. N-am dat curs. Construcția noastră a lăsat din panta originală, în stânga și în dreapta, doar câte patruzeci de centimetri. În rest, un tavan ridicat până la nivelul întretăierii acoperișului cu zidul opus deschiderii, la aproape doi metri și șaptezeci de centimetri, cu o o ușoară aplecare spre capăt și laterale, să curgă apa, să nu clocească băltită pe falțuri. Nici nu știu căror operațiuni să le găsesc greutatea, dificultatea. Și să proțăpești grinzile aproape verticale și cele aproape orizontale, să le legi de căpriorii casei, înainte să destructurezi tabla și astereala, să le scoți cuiele, să le cobori la parter, să te ferești de ploaie, să lași pe casă tablele de legătură aproape intacte…. De întrerupt un dram. Așa nenorocire de fier, de 0,6 mm, oțeloș, lungă foaia de un metru și ceva…. „Chilipirurile” unchiului Toma, și el un pic de „sculă” pe vremuri. Apoi finalizările, legăturile cu oțeloasa, capetele pentru a se vedea și a nu se infiltra apa după montarea geamului termopan. Și a dat o ploaie aproape de final… cu bulbuci. Fără să aibă curajul să se infiltreze la îmbinări. Fă dolii, fă îmbinările imposibile, fă jgheaburi să nu curgă apa șiroaie de pe pante pe tabla veche și câte un burlănaș s-o ghideze exact unde să ajungă spre pământ mai repede. Să fi stat vreo trei zile. Două la mansarda buclucașă, una în spate, la unchiul Toma, la parter. Pe gangul mic accesul, „inventat” de adăugarea unei bucătării de vară cu etaj lângă casă. În spatele casei, dar pe direcția opusă străzii Păcii. Acolo un acoperiș de modificat, cu nevoi de schimbare de tablă și de adăugat un burlan cu cădere spre curte. De altfel, nu singurul expus schimbărilor. Adaugi, lipești de casă și bucătărie acoperiș, acoperi și gangul deodată cu prelungirea, burlanul lung din florărie până pe aleea cimentată din jurul casei se micșorează și-și schimbă și direcția. O sumă de intervenții cu plusuri și minusuri, deci nu toate perfecte. Și când spun perfect mă refer la epura pe care ți-o furnizează desenul tehnic din anticul comunism, 3D-ul programelor de proiectare ale calculatoarelor, care, fie vorba între noi – dar nu e un secret, până acum audiară sute de domni și de doamne snoavele mele insipide, aiurite, aproape neverosimile, întâmplate totuși -, mai au de lucru până la a te lăsa cu gura căscată și cu mâinile slobode să le strunești după vrere. Nu toate precise, însă, de îți dai autogir că la contabilizarea nereușitelor sunt sub pragul minimal admis, nu mai mult de sub un procent dintr-o sută, pleci tu cu fruntea sus la final de lucrare. Mai ales de la neamuri.
Neamuri…. Nu adevărate. Mama nu era de sânge cu coana Nela. Fusese adoptată, nu din dorința și din neputința ei de a aduce pe lume copiii, soțul a îmboldit-o să facă pasul. O poveste nespusă, dar anticipabilă. Dovezi sunt cel puțin câteva. Denunțarea soțului, o ilegalitate care putea deveni apanajul altui asesor decât nevasta, și aruncarea câțiva ani în închisoare, împingerea mamei, nereușită, de nu mă aduce pe lume – mama, chiar la 15 ani, s-a arătat fermă, s-a bătut ca o leoaică pentru nenăscutul ei, eu: „Nu avortez și pace!”; putea coana Nela să pună o mie de milițieni s-o tortureze, și chiar pusese vreo doi, să angajeze o mie de avocate s-o descurajeze și totodată să o condamne pe ea și pe tata, ambii sub vârsta majoratului (tata împlinise 16), n-ar fi putut să-i înduplece, avizând amândoi viitoare mea naștere – și afurisenia de a vinde din casa de la Colibași tot înainte să moară. Ar fi fost în stare și aușelul poposit pe gard câteva secunde să-l scoată la mezat, ca Nică pupăza, gardul și tot ce credea ea că nu merită mama.
