Literadura nr. 41 (1)

Teo CABEL

Parrhesia, o actualitate sau un termen filosofic?

Am participat la unul dintre evenimentele Biaf 2026, la sfârșitul lui august, având curiozitatea și plăcerea de a-l audia pe omul, scriitorul și filosoful Theodor Paleologu, în cadrul celei de a doua conferințe „OK, Ce mai e cultura?”.
Prezentat de Dr. Dan Nica, jurnalist și filosof, autorul a ținut sala în priză cu subiecte ingenios alese și de actualitate, în prima parte prezentându-se ca autor și ca om de cultură publicului prezent în sală. A doua parte a fost un dialog între cel care l-a prezentat și autorul mult discutatei Ce ne facem cu atâția proști? Apărută la editura Trei, 2026.
Ce mi-a atras atenția în mod deosebit a fost inserarea în discurs a termenului parrhesia. Un subiect pe cât de actual pe atât de riscant de folosit în accepția lui de a spune adevărul deschis, sincer, curajul de a-ți spune opinia într-un mediu care poate deveni oricând ostil când se simte amenințat.
Da. Socrate prin știu că nu știu a preferat alegerea libertății în locul certitudinii.
Cât mai este valabil acest lucru azi, după atâta timp? Avem curajul să ne spunem opiniile, preferând să deranjăm, să ne asumăm riscuri în ceea ce privește siguranța personală, a locului de muncă, a situației sociale sau preferăm să spunem ceea ce vor ceilalți să audă, inducând un aer de popularitate, de înțelepți tik- tok?
Parrhesia, nu doar curajul de a vorbi, ci de a pune întrebări.
Vedem adevăruri în jurul nostru, dar nu le spunem pentru că pot deranja pe cei din apropiere, grupul din care facem parte, categoria socială? Subiectele incomode cer răspunsuri categorice.
Literatura prin diversitatea ei, prin subiectele dificile, ne poate pune în situația, deloc confortabilă de a ne zdruncina certitudinile. Bineînțeles, trebuie să existe deschiderea… culturală?
Nu o carte în sine ne afectează, nu textele, ci problematica pe care o ridică. Situații care par lejere, fără probleme, devin, dintr-odată, în funcție de spațiu, de timp, de condiții sociale, generatoare de tensiune, de emoții neașteptate cărora în loc să le căutăm înțelegere, le refuzăm, fugim motivând diferite scuze, „ raționamente”.
Parrhesia, conștiință versus versatilitate? Asumare versus mimare? Libertate versus colivia obligațiilor sociale?

EMIL NICULESCU – O VIAȚĂ PRIN(TRE) CĂRȚI
(26.09.1954-11.08.2021)

Adriana ANGHELESCU
Cercul Militar Buzău

„Emil Niculescu a pus Buzăul, în felul lui inimitabil, pe harta poeziei românești contemporane” (Liviu Vișan)

Se împlinesc cinci ani de când Emil Niculescu s-a alăturat scriitorilor buzoieni – Gheorghe Istrate, Marin Ifrim, Nistor Tănăsescu – într-un cenaclu al veșniciei.
Născut la 26 septembrie 1954, la Pleșcoi, comuna Berca, județul Buzău, un sat de ,,pastramagii și cârnățari”, așa cum apare descris în poezia ,,Pleșcoiul bate Bucureștii”, Emil Niculescu s-a remarcat ca o prezență discretă, dar profund ancorată în viața literară a urbei noastre.
A absolvit cursurile Liceului ,,Mihai Eminescu” din Buzău, a urmat apoi cursurile Școlii Postliceale de Biblioteconomie din București și, câțiva ani mai târziu, ale Facultății de Istorie din cadrul Universității „Spiru Haret” București.
A debutat în presă în revista ,,Cadran”, publicație a Cenaclului literar ,,G. Bacovia” din București (1972), într-o pagină dedicată Cenaclului ,,Viața Buzăului”. De-a lungul timpului, a fost colaborator la mai multe publicații: ,,Amphitryon”, ,,Arhipelag”, ,,Renașterea culturală”, „Literadura”, ,,Străjer în calea furtunilor”, ,,Ateneu”, ,,Diagonale”, ,,Carnet literar”, ,,Timpul”, ,,Viața Românească”, ,,Spații culturale”, ,,Viața Armatei”, ,,Document”, ,,Arte și meserii”, ,,Lumea militară”, ,,Ferestre”, ,,Bibliopolis”, ,,Convorbiri literare”, „Scriptor”, „Detectiv cultural”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „Banchetul”, „Urmuz”, ,,Opinia”, ,,Muntenia”, ,,Amprenta”, ,,Viața Buzăului” ș.a. A fost prezent în antologiile ,,Flacără și vis” (1996), ,,Un sfert de veac de poezie” (1998), ,,Sentiment latin. Poeți români/Poeți napoletani”, ediție bilingvă (2004), ,,Sub semnul lui Bacovia” (2015).

A fost un membru de bază al echipei redacționale a revistei ,,Străjer în calea furtunilor”, unde a semnat și o rubrică permanentă, Raftul cu cărți, numărându-se totodată printre membrii fondatori ai Fundației „Mareșal Alexandru Averescu”. A avut o contribuție însemnată la realizarea celor patru volume dedicate istoricului Armatei a 2-a, iar în ultimul volum, apărut postum (2022), la Editura „Rafet”, „Mărturii esențiale despre eroii și armata din zona Buzăului și a Râmnicului Sărat”, aduce un omagiu eroilor căzuți pe plaiuri buzoiene. Se apleca întotdeauna cu acribie asupra tuturor subiectelor dezbătute – teme din istoria militară, personalități ale vieții literare, strategi militari, evenimente remarcabile, evocări, medalioane literare.
Poet, eseist, publicist, critic și istoric literar, bibliotecar dedicat la Biblioteca Cercului Militar Buzău, al cărei custode a fost timp de peste 20 de ani, Emil Niculescu a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, din anul 2012 (fiind coleg cu scriitorii buzoieni Nicolae Pogonaru, Gina Zaharia, Neculai Tăicuțu, Valeria Manta-Tăicuțu) și al Societății Scriitorilor Militari.
Din mărturiile prietenilor, exprimate în cadrul evenimentelor de evocare organizate de Biblioteca Cercului Militar, am înțeles că era unul dintre acele caractere ce impuneau prin nedezmințirea lor. Personalitatea sa stârnea fie admirație, fie reticență, chiar detașare. Sfidând, fără teamă, impostura și falsul, Emil Niculescu era un personaj original și incomod uneori pentru cei care încercau să facă figurație pe scena literaturii. Avea o capacitate extraordinară de a asimila și de a sintetiza o copleșitoare informație livrescă. Mânuitor îndemânatic al condeiului, șlefuindu-și în permanență măiestria de a scrie, Emil Niculescu era deținătorul unei culturi temeinic documentate. Fugea de solemnitate și de ,,misionarismul poetic”, nu căuta aplauze, nu era abonat la concursurile de poezie. Își cizela versul cu răbdare, avea o recuzită lexicală aparte și își îmbogățea creația printr-o infuzie de ironie, autoironie și umor.
Neavând însă șansa de a-l întâlni în persoană, am încercat să-l cunosc mai bine prin intermediul versurilor sale:
,,(…) asaltat de viața mult prea concretă (Urmând precepte clare, ,,Birja cu crai”, p.14)
Și
,,Fără iluzii de eternitate” (Epistolă, ,,Supernove”)
,,Trăiesc, senect, într-o garsonieră.” (Suvenire, ,,Jurnal de molimă”, p.66-67)
,,(…) într-o provincie mizeră,”
,,[..] am puțin: o carte scrisă-n pripă,
Sub o neiertătoare grea aripă.” (Amenințări, „Jurnal de molimă”, p.105)
,,Da, am citit câte ceva la viața mea.” (Cartea portilor), ,,Jurnal de molimă”, p.33)
,,Citeam Villon, în tălmăcirea Ro.Vul,
Necenzurați de oră, strejinopți.” (Suvenire, ,,Jurnal de molimă”, p.70)
,,Urmând precepte clare: nicio zi făr-un rând.” (Urmând precepte clare, ,,Birja cu crai”, p.14)
,,Câți ani s-au dus, citeam ,,Cutezătorii”
,,Mergeam, săptămânal, la un (..) cenaclu
Zămislitor, pe vremuri, de nume proletculte,
Să scrijelim în marmuri cu câte un șperaclu,
Versuri. Și-avea cin-să ne-asculte.” (Viață literară, ,,Supernove”, 2021, p.73)
Dar
,,Unde mai sunt ,,les neiges d’antan”? (Fugit irreparabile tempus, „Jurnal de molimă”)
,,Și nu știu, încă, atunci când se moare,
„Ce pași sunt de făcut spre trecătoare.” (Cartea porților) ,,Jurnal de molimă”, 2021, p.33).

Emil Niculescu a jonglat cu cuvintele și a construit lumi; fiecare poem este o fereastră spre ceva, un spațiu de libertate, de rezistență față de valul de modernism, cu tot ce aduce rău, de aici și faptul că își scria poeziile (atât de frumos) de mână. Dar nu se încurca în cuvinte goale, sofisticate.
A fost un Om al Cuvântului, al cuvântului scris mai mult decât al celui rostit, pentru că era o fire introvertită. Era înzestrat cu mai multe condeie, scriind și proză, și poezie.
Ultimele volume publicate, ,,Masca”, ,,Supernove” și ,,Jurnal de molimă” sunt de un realism crud și fără concesii: nelinişti, conștiința efemerității, sentimentul dezagregării finale.
Mesajele poeziilor ne trimit cu gândul la un personaj care nu vrea să se scufunde în mlaștina cotidianului, să îmbrățişeze jubilațiile omului de rând, totul, cu o tehnică impecabilă. În spatele cuvintelor, simt distilându-se o tristețe fină.
Poezia lui Emil Niculescu are o încărcătură de concret și de simbolic, un amestec de lumină și întuneric, presărat, pe alocuri, cu ironie și autoironie. Realitatea cotidiană, adesea greu de suportat, apare, în poeziile sale, filtrată printr-un umor inteligent.
,,Ironia – ades cu note sarcastice – banalul, asocierile surprinzătoare de referințe livrești cu experiența mundană contemporană (…) sunt disciplinate în cadență clasică, în care rima pare a-și fi redobândit demnitatea euforică de odinioară, trimițându-ne la Eminescu.” (Theodor Codreanu)
Viața l-a aruncat, spre sfârșit, în cotloanele urâtului care-l încolțea și de care a încercat să scape refugiindu-se în scris.
Sper că mai există cititori care să se lase atrași de acest amestec insolit de autentic și de livresc din drumul unui poet care își dezvăluie căutările, revelațiile, angoasele!

VOLUME PUBLICATE:
,,Provincia Felix”, 1993
,,Tot despre Caragiale (Locco)”, 1995
,,Birja cu crai”, 1996
,,Dragonoctonul. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință”, 2004
,,François Villon, Ballades des dames du temps jadis/ Balada doamnelor de altădată. Traducere şi reverberații”, antologie, 2007
,,Zona Zoster”, 2015
,,Vanitas levantina”, 2015
„ Confinium”, 2019
,,Masca”, 2020
,,Supernove”, 2021
,,Jurnal de molimă”, 2021
„Mărturii esențiale despre eroii și armata din zona Buzăului și a Râmnicului Sărat”, 2022

Florentin POPESCU

Oameni şi locuri din Buzăul de altădată (XXXVI)

Cu V. Voiculescu la Pârscov şi mai departe (VI)

Zăbava asupra textelor voiculesciene referitoare la perioada pârscoveană ne dezvăluie, odată ajunşi în acest punct al evocării, încă un aspect vizând „descoperirea“ vieții de către scriitor: cel legat de o serie de personaje. Astfel, acel „moş Floacă“, despre care am mai amintit, jumătate real, jumătate imaginar, trebuie să-i fi deschis porțile către poveste şi mister, către tărâmuri pe care mai târziu, la vârsta deplinei maturități scriitoriceşti, le va „exploata“ literar din plin, în fermecătoarele lui povestiri. La Hanul cu urşi Dile are posibilitatea să-l privească îndeaproape pe Oană, ins cu un temperament total diferit de al lui Moş Floacă, om harnic şi priceput la toate – la îngrijirea hanului, ca şi la comerț, la măcelărirea oilor ca şi la construirea diverselor anexe gospodăreşti (precum ghețăria).
Pe şantierul noii şcoli din Pârscov copilul cunoaşte apoi un alt individ, pe Slană, „maistor zidar, un slovac mic şi pocit, care nu putea lucra decât beat“. Şi chiar aşa era. Scena care are loc în momentul în care meşterului „îi trecea damful“ e de-a dreptul memorabilă şi nu-i poate scăpa viitorului scriitor. Omul „ridica mistria în sus şi făcea ca un apucat semne spre han, zbierând: OHE, OHE ! Numaidecât băiatul din prăvălie, care pândea semnalul, se repezea cu litra de la gheață şi i-o urca singur sus, că-i era şi lui drag să se uite de acolo peste toată vărzuiala şi amestecul acela… Slană punea sticla pe gura închisă, da capul din ce în ce pe spate, până ce aducea fundul sticlei drept în dreptul miezului cerului, apoi despărțea buzele şi da drumul rachiului“.
Lărgindu-şi aria de cunoştințe pe măsură ce înainta în vârstă şi cuteza să depăşească „universul“ casei şi al împrejurimilor ei, Dile are, ca să zicem aşa, şansa de a veni în contact direct cu viața satului şi a oamenilor, dar şi de a-i privi pe aceştia mai de aproape, de a le remarca nu atât trăsăturile fizice, cât mai degrabă pe cele ce țin de înțelepciune şi de morală, de firea individului. Bunăoară, în Fânul, un text neterminat şi publicat postum prin bunăvoința urmaşilor lui V. Voiculescu, un cosaş – Moş Nichifor se vădeşte a fi o comoară de inteligență. După ce are revelația descoperirii fânețelor într-o dimineață de vară („ne-a întâmpinat o mireasmă dulce, parcă toți stupii din lume şi-ar fi vărsat peste pânza de flori mierea lor“) copilul e foarte atent la cele ce fac cosaşii, dar îndeosebi la „starostele“ lor. Acesta ştie şi poate desluşi semnele cerului („– Nu plouă, mă! Aşa mi se arată mie… O să ție uscăciunea toată săptămâna asta“), stă de vorbă cu boii ce se-nghesuie să-şi primească tainul de iarbă verde („– Hei, mai încet, că-i uşor mâncatul, da’ greu cositul, plăvanilor!…“), iar ceva mai încolo, asistând la opintelile puştiului ce-ncercase a cosi şi el, conchide, sfătos şi filosofic totodată: „– Apoi tocmai aşa am pățit şi eu cu condeiul, ca dumneata acum cu coasa mea. Am vrut să mă iscălesc pe o petiție şi am apucat bețişorul cu ciocul de oțel înmuiat în negreală. Da’ credeam că n-o să-l pot ridica, aşa de greu era. L-am scăpat de vreo două ori pe jos; l-am sucit şi l-am răsucit până m-am lăsat păgubaş. Mă însemnase o cârcălitură de slove mai rău ca o zi de coasă. Curgea năduşeala broboane pe frunte… Noi ştim să scriem cu alte condeie pe fața pământului…“
Voiculescu va rămâne toată viața impresionat de scenele din copilărie, dar mai ales de unele figuri de consăteni. Şi lucrul e vizibil în publicistica lui aproape la tot pasul. În anii maturității, când recheamă amintirile prunciei scriitorul cată să le desluşească şi sensurile mai adânci, întrucâtva generalizatoare pentru o categorie de oameni, sensuri pe care nu le-ar fi putut afla pe când se găsea la Pârscov. Între textele risipite de scriitor prin presa vremii există şi unul intitulat Ion Teslaru, în care apare un meşter care se pricepe la toate, dar mai ales la construirea caselor, de la temelii şi până la streaşină. Ceea ce îl uimeşte pe copil la acesta e modul cu totul particular în care omul îşi „petrece“ pauzele de lucru. De altfel portretul pe care i-l face ni se pare extrem de sugestiv: „Voinic şi legat, purta părul plete încărunțite şi avea un chip rotund, senin şi vesel întotdeauna. Pe drum, acasă, sărbătoarea la han, când nu o purta în mână, purta întotdeauna tesla petrecută cu brâul verde cu care era încins peste mijloc. Când se hodinea mai mult, la conace sorocite, scotocea în brâu, alături de teslă şi scotea o cărțulie mică, cu scoarțe subțiri, tot verzi, din care citea slovenind încet ca pentru el, când mai erau şi alții citea tare ca să audă toți.“
Ion Teslaru i se pare publicistului de mai târziu un bun exemplu pentru ceea ce înseamnă „cartea îmbinată cu munca şi robota“ şi de aceea concluzia nu poate fi decât una singură: „Culturii poporului să nu dăm o înfățişare «de lux», de sărbătoare, de ceva legat de altă viață decât cea de toate zilele, o împopoțonare a duhului, cum se împodobeşte trupul dumineca pentru ieşit în lume, la horă. Ci cartea sau gândurile din carte să-l urmeze pretutindeni. Această întovărăşire a culturii cu viața ar trebui să o urmărească peste tot cartea poporului, oricare ar fi ea…“.
Probabil că în vasta şi extraordinar de variata publicistică a lui V. Voiculescu (încă nestrânsă în volum, fiindcă nu s-a găsit editorul care să se încumete la o atât de dificilă muncă), întinsă pe parcursul a câteva decenii, în mai toate ziarele şi revistele vremii, vor mai fi existând încă şi alte exemple „construite“ pe nume și amintiri din copilărie şi care-i vor fi slujit poetului în susținerea unor teze şi idei. Neavând însă (cel puțin deocamdată!) răgazul de a scotoci colecțiile tipăriturilor cu pricina nu ne putem pronunța asupra lor şi ne simțim nevoiți să ne limităm argumentele în acest punct. Oricum, trimiterile la care am apelat ni se par – chiar şi aşa, fatalmente puține la număr! – grăitoare.
Se poate afirma că aici se încheie primul „strat“ al amintirilor voiculesciene ce au stat la baza unor texte cu caracter beletristic şi publicistic; însă cu el nu se încheie nicidecum aria scrierilor inspirate de satul natal. Cele care vor urma se circumscriu însă, cum vom vedea, unor alte vârste: adolescenței şi tinereții.

Distribuie: