Ora de muzică 108
Să nu vă fie cu supărare. Până mai azi și alaltăieri, prin juxtapunere și conjuncție, nu mă închipuiam admirativ la creatorii de instantaneu. ,, A fost nevoie să cadă” un tavan, să….
De câte nu ai nevoie într-o viață. De liniște, de tumult, de necunoscut, dar mai ales de o cale, un scop, un țel de care să te agăți disperat, un cuvânt care să dea sens viitorului. Într-adevăr, a trebuit să treacă trei săptămâni ca să înțeleg de ce au murit niște oameni. Bine, ei mor oricum, oricând, oricâți, oriunde. Singura întrebare serioasă la care nimeni n-a răspuns în acest răstimp a fost ,,de ce?”. Prin două nume proprii am aflat acest răspuns: Olaf Heine. Tot prin intermediul unui ochi magic de lupă revelatoare am fost martor și coparticipant la cum nu se organizează un eveniment de ajutorare, o ,,bubuitură” sub nivelul lui 60 de decibeli, o detonare fâsâită cu un delay neobișnuit de mare, o priveliște cât o scânteie de artificii. Nimeni n-a dezvăluit, și rău au făcut când s-au trezit extrapolând spre incompetență și nepăsare, de ce a fost nevoie să moară oameni: fotograf, Ilinițchi și alții, muzician, sunetist, luminist și artificier, simplu manipulant, prieteni, cunoscuți, gură cască și curioși.
Să nu vă fie cu supărare. Că pe ceilalți nevinovați nu i-am pus la socoteală, am avut un motiv, tocmai răspunsul la întrebare. S-a murit din dragoste, din pasiune, dintr-o credință oarbă în mântuire prin sunet, dintr-un impuls de dumnezeire personală, de ridicare la cer prin cântec. S-a murit din magnetism și vrajă, știți bine că muzica are acest efect, își încolăcește brațele nevăzute pe trupul urechilor și până nu se termină nu le mai dă drumul. Magia este însă pe termen nedeterminat, rămâi fascinat sub puterea ei o viață întreagă. Gândiți-vă la faptul că-l ia pe om de pe scaun și-l scoate la dans, țăran, orășean, boier ori ultimă sărăcie îl prinde de mână cu celălalt sau îl țintuiește locului cu pliscul mărit de uimire, cu degete și labe de picioare mimând cântatul. Mai mult de atât, am reușit să pricep de ceva vreme că omenirea, fără acești împătimiți de instantaneu, de martori și dezvăluitori de istorie, ar fi fost mai săracă cel puțin cu un duh.
Să nu vă fie cu supărare. Am considerat că munca unui artist este mai importantă și că în loc să vi-l ofer pe el, l-am așezat pe Sting în poza din antet, metamorfozat în operă de artă marca Heine. Olaf n-a fost singurul cooptat pentru alcătuirea artistică a coperții, materialelor promoționale atât de necesare scoaterii la mezat a unui album precum Brand New Day, de la care toată suflarea împătimită de muzică are așteptări și pretenții, al doilea fotograf se numește Carter Smith. M-am grăbit oarecum să-l numesc și pe acesta mânat de-a face o comparare scurtă între cei doi. Ambii sunt tributari vedetismului la culme, nu cel personal ci acela legat de creația în sine, ambii imortalizează staruri, fiecare în felul său. Olaf preferă, am văzut, albul, negrul și nuanțele combinatorii ale acestor culori, nudul personalizat, are, să zicem, tușă de compozitor, Carter preferă portretul nuanțat, culorile vii, femeile ca subiect, o fotografie care nu caută substraturi ci doar un moment oarecare, unul de neglijat în viață. Trecând la statistică, Olaf are în palmares videoclipuri, 26 la număr, sub cupola apărătorii camerei de filmat reușind să strângă artiști de valoare, printre protagoniști aflându-se A-ha și Paul van Dyk, două filme muzicale, Especially Ordinary și Reamonn Roadmovie și 12 expoziții de fotografie în marile orașe ale lumii. Carter are oficial o căruță de poze cu fete și băieți iubiți de celbritate, doar cinci filme, trei dintre ele scurtmetraje, din care două de factură horror. Și n-ai fi zis că un pretendent la instantanee din lumea modei, răsșcolit, va ajunge să închipuie șu să surprindă fricile și temerile, spaima și omorul iminent.
Să nu vă fie cu supărare. Lăsați-i să vă imortalizeze, zâmbiți, sunteți o bucățică de istorie.
