Literadura nr. 40 (17)

Tudor CICU

Tableta celui ursit a deveni scriitor

Ion Druță, în povestirea sa „Întoarcerea țărânei în pământ” povestește cum Sofia Andreevna (soția), Aleksandra Lvovna (fiica), ori secretarul de la conacul lui Lev Nikolaevici Tolstoi se ocupau de corecturile, scrisorile venite din țară și de contractele marelui scriitor cu editurile. La bătrânețe marele scriitor își lăsase barba mare, mustățile mari aduse până în barbă și se îmbrăca aidoma țăranilor săi de pe moșie. Ieșea la plimbare printre țăranii satelor de pe moșie în cămașa de dimie lungă până peste ițari și îmbrăcat cu paltonul lung până la botinele clăpăuge din picioare, de nici că îl deosebeau țăranii de unul de-ai lor. Druță povestește cum într-o bună zi se arătase bătrânul destul de îngrijorat că la editura lui Sîtin „Biblioteca pentru toți” patronul scotea cărțile la un preț atât de scăzut, în timp ce alte edituri îi scot operele sale complete cu prețul cel mai ridicat. Lev Tolstoi, în jurnalul său, povestește cum și-a luat inima în dinți și cu manuscrisul „despre Petru cel Mare” a plecat să bată cu mâna lui la ușa unei astfel de edituri, ca să vadă cu ochii și să audă cu urechile lui ce și cum. A avut norocul să îi deschidă ușa editurii însuși patronul. Discuția a decurs cam așa:
„–Ce dorești, țărănoiule? Nu cumva vrei să devii și tu scriitor?”
„–Dacă se poate…”
„–Și ce ai mai scris?”
„–Păi… câteva: Anna Karenina, Război și pace, Învierea…
„–Da cum te cheamă? a făcut patronul ochii mari. Muncitorii, câți se găseau în preajmă s-au strâns în spatele patronului gata să izbucnească în hohote și să pornească a face bășcălie de noul sosit.
„–Lev Nikolaevici Tolstoi!” a zis „țărănoiul”, stând calm și demn dinaintea patronului.
Celor din spatele ușii le-a pierit dintr-odată zâmbetul și au rămas să stea cu mâinile cruce la piept dinaintea „țărănoiului” care le bătuse la ușă. Ca să vezi? „Țărănoiul” era ditamai Lev Tolstoi în carne și oase!
Bunicul îmi povestea, cu umor, cum a fost el sortit să fie scriitorul bisericii. „E mare lucru când omul are noroc, zicea el. Duminicile, când părinții noștri intrau în biserică să asculte slujba și se închinau la icoane, noi, copiii, încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar pe acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor, iar ceilalți erau cititorii, fiindcă doar pe mine mă chemau toți să le scriu crucile și pomelnicele. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat de-a războiul. Eu mi-am rezervat rolul generalului, asta dovedeau cele două table de conservă tăiate în fâșii și aplicate pe umerii de la cămașă, iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și aripi? Aripi care să facă fâl-fâl, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc, mitralierele să facă prr-prr și tunurile ca să bată bum-bum. Jocul începuse când, pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele, Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat: „Atențiune! Vă ordonă generalul! Acum vom doborî avioane. Atenție, foc!!!”. Se auzeau puștile, mitralierele și tunurile. Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii, ori sărind în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de pe turla bisericii, că își cam exagerau rolurile, sau își jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, iar bucăți din tencuiala bisericii săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur… Mă alesesem doar cu cămașa ruptă și o dâră de sânge care se prelingea ușor… De-aia am zis că e mare lucru când are omul noroc”.
„–Da’ cum de nu te-a nimerit, bunicule?” l-am întrebat eu, arătându-mă curios.
„–Știu eu? a dat din umeri bunicul. Pesemne pe un general îl voiau prins de viu și luat prizonier. Era necesar pentru a li se pune pe piept decorația de „erou de război”, dar cum în sat și nici prin împrejurimi nu exista aeroport unde să se lase jos avioanele, doar dealuri și văi prăpăstioase erau peste tot, au mai dat avioanele alea de câteva ori roată bisericii și s-au tot dus care încotro”.
Și nu l-am mai întrebat nimic, fiindcă mă gândeam pe-atunci, că adică, ce fel de scriitor e acela care scrie doar cruci și pomelnice? Mai târziu însă, când am citit schița „Scriitorul”, de Cehov, am tresărit când băiatul de prăvălie, al negustorului de ceai Erșakov, l-a anunțat într-o bună zi, cu glas tare, pe patron: „A venit scriitorul!” Aveam să aflu că „scriitorul” care se anunțase la prăvălie venise cu textele unor reclame în care erau înștiințați clienții, că Z. S. Erșakov era vestitul furnizor de ceai chinezesc al tuturor orașelor din Rusia” etc… Și cum își mai lăuda reclama scrisă! „Deviza noastră domnule Zahar Semionovici se exprimă în cuvinte puține, dar pline de adâncă semnificație: Ieftin, prompt și conștiincios!” Când a cerut bani, să fie plătit pentru „munca lui intelectuală”, patronul prăvăliei i-a spus că el plătește pe toată lumea doar în ceai și zahăr, iar cum scriitorul nostru s-a arătat indignat că, pentru munca lui, doar ceai și zahăr i se cuvenea în loc de bani, Erșakov i-a spus: „Asta-i muncă? Te-ai așezat la masă, ai înșirat câteva rânduri și gata. Scrisul nu poți nici să-l mănânci, nici să-l bei… e un fleac de nimic! Nu face nici o rublă”.
Mai târziu m-au luminat cuvintele din Evanghelia lui Matei: „Nu numai cu pâine se hrănește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Iisus (în Matei 4,4). Și să mai reținem că în fiecare dintre noi e un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârșește sub ochii îndeletnicirilor celui care scrie, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanță nemaipomenită. Că doar el știa bine ce-i vitejia și, înainte de a se ajunge la disperare și nebunie, cu siguranță propriile lui vise, înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusință și exersate în fața paginii albe a hârtiei, ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. Și parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este greu să scrii. Iei hârtie și un creion, te așezi și scrii ce-ți trece prin cap. E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă ceva prin cap”.

Ștefan DIMA

Fluturi de zăpadă

Batem la poarta Universului
Cu flori d cuvinte
Și-n grădina timpului
Ne naștem fluturi de zăpadă.
Cioplim în curcubeu
Cu note muzicale,
Simfonii stelare,
Încercând să tragem pe sfoară
Cortina finală.

Mirosul fericirii

O creangă uscată m-a luat de mână
Rugându-mă să tac de vorbă cu ea.
Păream abandonatul lumii,
Pe o margine de suferință.
Mă doream mântuire la poarta credinței,
Flămând, dar sătul de oftat,
Visam să gust din colțul ei de pâine
Și să miros a fericire!
La trezire, oglinda mi-a arătat
Două păsări de nimic,
Zburând din colivia unei lacrimi.

Sărutul ploii

Costum de nori și-un dans de ploaie
Vedeam cerul înserat
Cum mă privea ascuns
Prin geamul din odaie.
Flămând de gânduri
Și de lume însetat,
Cu bidinele de crin,
Vopseam cerul
Cu-al lui mister înalt.
De sus, muzica și dansul ploii
Mă sărutau frumos și elegant.
Omule, pomule,
De ce stai pe gânduri dus
Din răsărit, pânʼ la apus?
Privește Cerul sus
Și-n el vei găsi
Al vieții răspuns.

Târgul de carte Gaudeamus Buzău 2026

Caravana Gaudeamus Radio România a ajuns la Buzău și anul acesta conturând cu succes a cincea ediție cuprinsă între 27-31 mai.
Prin bunăvoința domnului primar Constantin Toma scriitorii buzoieni au avut alocat un stand pentru expunerea cărților.
Președinte de onoare al ediției a fost Marius Nicoară scriitor și doctor în istorie.
Au fost prezente editurile: Humanitas, Litera, „Casa Radio”, Librex, Corint, Nemira, Niculescu și Oxford Universty Press.
Publicul s-a putut bucura nu doar de cărți tipărite, ci și de Manga, jocuri electronice, cărți audio, discuri de vinil.
Pe 28 mai la ora 12 avut loc lansarea cărții „Scriitori buzoieni” semnantă de Titi Damin, prozator, critic literar.
Am observat la standul scriitorilor buzoinei, cărți de Dumitru Pană, Nicolae Peneș, Mihaela Roxana Boboc, Mihai Macovei, Mihai Marian, Teo Cabel, Tudor Cicu, Mircea Tănase, Elena Căpățână, Stelian Grigore, Sava Bogasiu, Ștefan Dima, Ioan Nicolae Mușat, Angela Petre, Victoria Maria Pripon.

Teo CABEL

Tunsoare bob și o firimitură

Las apa să curgă
Să fie rece
rece
rece
iau apă în căușul palmelor și dau pe toată fața
frec obrajii de câteva ori
apa este foarte rece
pe țeava de inox apar broboane
frec obrajii cu apă rece
în loc sa simt că-mi dispare fierbințeala
se accentuează
normal
degetele sunt foarte reci
obrajii
parcă a trimis inima un bobârnac
ho!
visul rămâne acolo în ochi
se derulează
de undeva din adânc de unde nu poți să-l oprești cu telecomanda
bărbatul mănâncă o prăjitură
apare femeia cu pardesiu roșu
cu părul tuns bob
se apropie zâmbind și îl sărută
direct pe gură
se ia o firimitură de prăjitură pe buzele ei
o ia cu degetul o pune pe buze si apoi le mișcă
ca atunci când se dă cu ruj
bună prăjitura!
asta pentru că m-ai provocat
mi-ai spus când ai plecat
închid ochii
deschid ochii
închid ochii
visul nu pleacă
se derulează în reluare
cu ochii deschiși
obsedantă este firimitura pe care ai luat-o de pe buzele mele și ai pus-o
pe buzele tale
cum spunea poeta?
și viața rămâne calul sălbatic
pe care-l încalec în zori
gonind peste cuvinte

Toate ploile

multă vreme
se vor duce în Crâng
nu contează unde voi fi
picătură
cu picătură
se vor scurge pe cozorocul de la șapcă
Râsul primăverii era cu mine
Primăvara în stânga mea
voiam să o îmbrățișez
râsul acela puțin nervos uneori
să-l mângâi
să fie catifelat
să nu mai mascheze
un oftat de tristețe
râdeam cu primăvara
într-o îmbrățișare văzută doar
de poezia care mergea în spatele nostru
și îmi șoptea
să-mi pui titlul
„De mult nu am mai fost așa fericită!”

Culoarea zilei

Strada gri
lumea gri
trecere de pietoni
apă curgătoare între două maluri
repezi, reci
picături de ploaie
s-au repezit peste oraș
deodată timpul s-a oprit
pe trecere a apărut ea
sfida ploaia cu un zâmbet
avea un pardesiu ultramarin închis
părul flutura negru
trăgea după ea bucuria
cei din urmă prindeau culoare
o priveam de pe partea opusă
nici nu am mai realizat că plouă
doar mă gândeam
cum schimbă lumea un om frumos!

Distribuie: