Propoziții pretențioase – Avenele
Că nici o dată la săptămână nu-i rău să mai scrii ceva.
Ceva-uri pierdute prin izbeliștea vremii. Of! Cât din acesta stătea pe buzele mamei când auzea de Sorin și de… – drag mi-a fost de el cât să nu-mi amintesc numele niciodată; cum ieri la Lidl văzând alt personaj din sferele nebuloase ale anilor 90 mi-a dat bătăi de cap; de la el până la casa de luat banii tuturor nemâncaților a fost suficient să-i pronunț numele: Gavriliu; cum și-acum preț de câteva minute cu „punctatul” – Stelică, stăpân pe acțiunile acestuia. Și se vedea discrepanța statuară de la o poștă. Stelică cam cât noi de înalt, Sorin cu aproape un cap mai sus ca el. Iriticul ăsta reușise să subjuge „uriașul” doar fiindcă rămăsese prin nu știu ce „inginerie financiară” personală fără acoperiș deasupra capului. Luat (de) copil de pripas, îl punea la fel de fel de corvezi (pluralul reținut), deși știa că era dotat și cu două mâini stângi, și cu lipsă de voință. Deseori, deși c-un roi de muște pe căciulă (aveau și de ce să-i dea târcoale; se spăla nu prea des și-i mirosea gura a băutură), avea puseuri de personalitate și riposta aproape ingenios de sfidător și de persiflant. Văzând de la o poștă discrepanța, mai să-l dai răilor pentru sfruntare, cu toată diferența de vârstă. Norocul lui a fost tata. Neașteptat de îngăduitor, îi lăsa numărul de aroganță, aerul de superioritate îmbrăcat în zdrențe să plutească în eterul rarefiat al atelierului, acolo unde zeama de apă tare și țipirig, devenind nori amenințători de furtună. Cei ce așteptau unul ca Sorin să-i picure aciditate. Dacă nu de la ei, de la noi primea porția cuvenită…. Om și el, deh. Cu nevoi. Ce aduc la rându-le obligații. Vecina clientului cu câini, sholder by sholder, gard în gard, era profesoară și țiitoarea de atunci a lui Sorin. Cu cerul, cu pământul că are de pus jgheaburi și burlane. „Plătește?”, întreb. Până să apuce tata să inducă vreo scuză sau o circumstanță propunerii. El neserios și de necrezut. Profesoara însă, chiar avea trebuință de plouătoare. Am aflat când ne-am prezentat la fața locului. Deși chipul nu „trăda” în niciun fel intelectuala. Nici vestimentația nu ameliora diferența de statut. Adaptați la discrepanțe uriașe și-n alte situații, avizate propunerile de material și de manoperă, ne-am apucat de cumpărat și ticluit jgheaburile burlanele. Montajul cu impedimentele sale. Casă veche, aproape să ia cândva calea nordului cu totul. Fără prea mare streașină și doar cu două părți de pus pe cârlige…. Care cârlige formau două linii curbe neregulate. Nu vede maps-ul partea cea mai lungă a facerii, oferă însă o certitudine: acum 14 ani profesoara încă nu ne arvunise. Verificarea pe internet mi-a confirmat și ce mi se plimba prin minte cu o mică doză de nesiguranță. Streașina numai streașină nu este. Constructorii dintre cei care nu se gândesc la beneficiile și daunele ce pot surveni în urma proiectelor lor. Trei cărămizi, doi căpriori peste, cât să iasă de-o palmă în afara zidului, scândurele, tăblișoare și „S-o locuiți sănătoși!”. Cum să nu te gândești că vin ploile, zăpezile, că indiferent unde ai pune ușile și geamurile, tot vine soarele peste tine în casă? Astfel de meșteri funcționează probabil după zicerea lui Tamba, adusă ca argument în trecut pentru o serie inexplicabilă de montări neconforme de tablă: „Apa vine și se duce.”. Avurăți curiozitatea să contabilizați clădirile vechi, pentru fason, sunt în urbe, cu zidurile expuse celor trei dușmani de moarte ai tencuielilor, varului, vopselei și câte alte materiale e dispus omul să pună scut? Destule. În comparație cu cele semețe – treceți pe lângă fostul Bcr, fostă sucursală de bancă națională, fostă ce-o fi fost de pe la 1930 încoace -, asta e chiar o bojdeucă, fără pretenții să fie admirată, invidiată ori altcumva. Și totuși, chiar și așa. Vreo treizeci de centimetri încă în afară, ar fi făcut imobilul și mai plăcut ochiului aruncat peste gard, și mai trainic, în ciuda oricăror intemperii.
