Literadura nr. 40 (15)
Sorin CĂLIN
Despre cărți ca despre oameni (6)
********
În cele ce urmează, voi depune părerea mea despre rândurile așternute până la acest moment, referire la „O umbră a trecut (Iulia Hasdeu)”, cu specificația că toate titlurile volumului patru „Oameni cari au fost”, au literele în întregime majuscule. Mă voi referi la al doilea paragraf, în care Nicolae Iorga reușește o concizie de zile mari, cu totul literară (nu voi oferi un citat întreg; motivând că am înțeles pe deplin conținutul), despre perioada în care Iulia, fiica, ar fi fost „Smulsă de acasă…” de mamă, tot Iulia, fără să fi conștientizat și fără să fi avut „mijloacele” necesare protejării tânărului vlăstar hasdeian pe deplin. Mărturisesc că, dincolo de primele 50 de pagini ale „Sic cogito”, n-am parcurs din opera lui Bogan-Pietriceicu mai nimic. Din ale fiicei, poate, cândva, în treacăt, câteva pagini. Am luat, prin urmare, întreg pasajul ca atare. Intenționam să trec mai departe, la următoarele personalități plecate la cele veșnice și întipărite românilor cititori din acei ani de Iorga. Din pură curiozitate, mi-am deschis însă internetul și am purces la a-mi împrospăta cunoștințele cu biografia Iuliei, cea care, la 2 ani, învăța franceză și la 8 ani scria primele nuvele. De la date seci despre aceasta am trecut la partea literară. Lesne de descărcat documente nu este, dar tot am găsit o copie pdf. a Bibliotecii Centrale Universitare București, „cota 25361”, nr. de „inventar 399123”, „JULIE HASDEU” „BOURGEONS D’AVRIL”, volum de fantezii și vise…. Cercetând și alte volume, singurul accesibil mi-a parvenit „O nevéstă Româncă”, hașdeian, ce cuprinde „O conferență academică” și „Mai multe ședințe extra-academice”. Prin voia sorții am fost norocos. Am găsit materialul necesar prin care, fără să doresc, „să-l combat” pe Iorga. Nu eu, ci însuși Hașdeu aduce dovezi că nu Iulia, mama, ar fi fost cumva vinovată de neștiința de a îngriji de propria fiică. De la nașterea fiicei, „… acea <
**********
3 ianuarie 2026
Abia pe 19 februarie 1939 Iorga încropește necrologul papei Piu al XI-lea (decesul survenit pe 10 februarie). Știm azi, numele său apare ca Pius. Să fi fost o omitere la tipărire? Nu. Titlul – și conținutul scurtului elogiu de la pagina 293 – se regăsește întocmai în „TABLA DE MATERII”. Se poate remarca, fără să se constituie într-un semn de laudă, că suveranul pontif era un „… bibliofil fără pereche…”, ce căuta cunoștințe noi, „… oriunde, și în bietele mele reviste din București, de la cari cerea numerele lipsă…”.
********
22 februarie, tot cu întârziere, de două săptămâni, se menționează plecarea dintre cei drepți și vii a profesorului de matematici, celebrul, Gheorghe Țițeica, o prezență constantă la Sorbona, pe o ramură unde era singurul competent să o acopere.
********
Chiar dacă Emil Socec nu spune mai nimic nimănui, dispariția sa, în consemnarea din 6 Iunie 1939, are însemnătatea ei. Personalitatea sa se leagă o dată de vicepreședinția Senatului, când Mihai Sadoveanu deținea frâiele – scriitorul nu era însă deloc un bun politician – și de întemeierea primei biblioteci populare bucureștene, „… oraș mergând spre un milion de locuitori…”. Deși eșec total – cum cititul clasic și astăzi piere sub pleiada de telefoane mobile și inepte înregistrări video -, Iorga învinovățește Primăria că nu a ales calea cumpărării volumelor acestui demers particular, în loc să ajungă la „anticvari”.
********
Aici se încheie demersul de a antologa și a realiza scurte comentarii la unul dintre volumele ce configuraseră cândva rafturile bibliotecii pleșeștene a lui Al. Săndulescu, „Oameni cari au fost”.
Ramona MÜLLER
Deasupra lumii berbere
În Maroc lumea începe din mai multe direcții deodată. Mă atrage amestecul viu de culturi – arabă, africană și europeană – și chemarea unor peisaje care își schimbă chipul de la o zi la alta. Mă fascinează felul în care țara aceasta păstrează în ea o combustie continuă, o linie incandescentă unde continentele, limbile și istoriile se întâlnesc, se ciocnesc și se rescriu reciproc.
Dimineața începe devreme, mult prea devreme pentru un oraș ca Marrakech, acum adormit. La ora patru dimineața, medina este aproape ireală. Străzile sunt goale, magazinele închise, iar mirosurile care, în mod normal, definesc locul lipsesc complet. Cotidianul pare suspendat. Câteva siluete fantomatice se îndreaptă spre moschee. Marrakech capătă o altă esență, devenind un spațiu tăcut și simplu, desprins de imaginea sa obișnuită. Străzile, goale, arată ca niște vene fără sânge.
Există momente când prezența pură devine singura busolă necesară. Această dorință de a percepe universul prin alte filtre senzoriale te invită la o scufundare într-un ritm nou, paralel cu cel cotidian. Este o căutare a stării de flux, unde secundele se dilată și trăirea cunoaște profunzimi inedite. Mă abandonez acestui curs, ca o frunză care își cunoaște apa, și în această curgere mă regăsesc mai clară, mai simplă, mai aproape de ceea ce devin.
Drumul spre locul de decolare ne scoate lent din oraș și alunecă spre o margine deșertică, la patruzeci de minute distanță. Baloanele sunt deja în lucru. La început, totul pare haotic: oameni grăbiți, arzătoare care izbucnesc violent, pânze întinse pe pământ ca niște piei uriașe. Privirea mea cuprinde ritmul din interiorul acestei agitații. Fiecare gest are locul lui. Fiecare mișcare duce spre formă.
Apoi — focul. Flacăra izbucnește cu un urlet scurt, iar balonul se transformă într-o inimă uriașă care începe să bată. Umflarea lui se declină între spectacol și început. Nacela ne primește în compartimente strânse, câte patru. Ni se cere să ne ghemuim. Acest gest simplu conjugă primul contact real cu experiența. Instinctiv așteptarea mie se adună în corp. Timpul se strânge într-o singură clipă. Fără vreun semnal anume, ne desprindem, în timp ce pilotul, Rachid, ține totul într-un echilibru calm, precis, aproape tăcut. Ridicarea se produce lin, doar o trecere dintr-o lume în alta. Sub noi, deșertul se întinde ca o
pânză arsă, brăzdată de sate mici, fragile, Întind mâna în aer și spațiul îmi răspunde direct, fără intermediar. Aerul îmi atinge pielea și devine realitate pură. Balonul se ridică încet din inert, ca o ființă chemată înapoi la viață. O limbă de foc alimentată de patru butelii de propan.
Răsăritul erupe din spatele Munții Atlas într-o rană de lumină. Culorile se deschid, se sparg și inundă totul. În acea clipă, înțeleg cum
libertatea depășește orice cuvânt.
Pe măsură ce urcăm, tumultul se retrage din noi și de sub noi. Câmpiile se micșorează, drumurile se subțiază până aproape dispar. Oamenii nu se mai văd. Satul berber este acum o miniatură. Rămâne doar respirația largă a dimineții. Deșertul stâncos, în nuanțe rugină, ocru și foc stins, se fragmentează în pete de culturi și palmieri răzleți, niște siluete încăpățânate care țin loc de umbră și speranță. Simplitatea cadrului amplifică forța întinderii și a liniștii. Emoția se dilată între noi, comună, aproape sacră. Mâna lui Dimi o strânge pe a mea — caldă, vie, o ancoră într-un orizont care se îndepărtează. Senzația din timpul zborului se desprinde din toate formele cunoscute ale mișcării. Viteza se dizolvă într-o plutire ardentă. Simțurile se ascut, receptând vibrația aerului și textura tăcerii. Timpul își pierde structura rigidă, transformându-se într-un râu liniștit. Suportabil de adevărat.
Zborul se întinde pe parcursul unei ore (aș vrea să fie o eră), secundele se scurg și se agață de detalii aproape imperceptibile: jocul umbrelor, contururile difuze și mișcarea invizibilă a aerului. Când începe coborârea, gândul îmi fuge la oamenii de jos, la ritmul lor domol și la gesturile repetitive care le structurează existența. Pentru ei, baloanele sunt o prezență familiară, integrată implicit în peisajul fiecărei zile. Pentru noi, însă, fiecare secundă înseamnă o ruptură de realitate, o experiență care ne scoate din matcă. Finalul vine aproape pe neașteptate. Avertizați de pilot despre apropierea unui curent de aer, ne pregătim pentru impact: ghemuiți, cu mușchii încordați și mâinile strânse pe mânere. Pământul urcă rapid spre noi, iar coșul se înclină periculos. Impactul este mai brutal decât anticipasem, o secundă de dezechilibru în care totul pare că se va răsturna, până când intervenția promptă a echipei de la sol readuce stabilitatea. Suntem din nou pe pământ.
După liniștea suspendată a zborului, suntem conduși spre o masă rotundă din cupru, luminată de soarele dimineții. Ne așezăm pe băncuțe viu colorate, iar în jurul nostru începe un alt ritual marocan – cel al ospitalității. Pe masă apar baghrir, clătitele delicate cu „o mie de găuri”, pregătite pentru miere, pâini calde, ouă, măsline, gemuri, sucuri proaspete și nelipsitul ceai de mentă, turnat lent, de la înălțime, în cești pictate. În tajinele aburinde se păstrează încă aromele dimineții. Totul are o simplitate autentică: clinchet de pahare, râsete, lumina aurie a soarelui și senzația că acest mic dejun continuă firesc experiența zborului.
La un moment dat, îi rugăm pe cei de lângă noi, în engleză, să ne facă o fotografie. Răspunsul vine însă în română. Zâmbim. După cinci zile petrecute departe, limba noastră începe să sune ca o întoarcere acasă, chiar și aici, în mijlocul deșertului marocan. Pilotul ne spune aproape nepăsător că în această regiune nu a mai plouat de șase ani.
Privesc în jur: pământul uscat, oamenii simpli, mesele bogate așezate în mijlocul austerității. Locul te îmbrățișează așa cum ești. Și înțeleg că, dincolo de contraste, Marocul respiră printr-un echilibru profund, prin capacitatea de a păstra generozitatea chiar și în lipsuri și de a face loc vieții chiar și acolo unde totul pare arid și fragil.
