Literadura nr. 40 (13)

Valentin TUFAN

Armonia unui hazard

Nu există perfecție în viață, e ca un ton armonizat
cu un bruiaj sacadat scos de un pick up vechi.
placa transmite semnale în timpanul scrupulos al idealului
iar oscioarele urechii vibrează într-un echilibru demn de hazard.

Căci viața are hazardul inel de diamant pe degetul mic –
o mână precede o monedă între degete,
iar arlechinul suprem ascunde moneda cu un gest subtil sub
carapacea urechii – nectar desprins din Ikar

Keep it real

Se scurg viiturile din palmă ca un lung șir de salve trase
în sirop de napalm –
adulmecăm primejdia ca pe o ploaie necăzută
dar trecută în cont –
sistemul de operare, fereastra vieții descrește în toți
ca un horoscop evisceral sub pielea scoabă a vieții –
virtuală virtute reală ce pare în aparență
și se dizolvă-n esență.
O demență agățată-n cagula glossy din raiul volatil
ars de țigara kitch a realității keep it real.

Strigăte în eter

Sunet-cuvânt, un lanț nearticulat în trăire
mușc carne din mine ca un zombie anonim
făcut celebru în anxietatea cuvântului

sinapsa vieții e un fir de praf pe o stofă ponosită
firul meu de viață are ADN propriu
și zace latent în orice trăire nematerializată

legea cuvântului intră sub incidența autorității secundei
ca o bilă din leagănul lui Newton
ce strigă Evrika în agora din papier mâché a timpului

reprezentări și forme în sculptura de eter
reziduuri-fracțiuni din gaura de vierme
o prevestire platonică drept avatar spre
galaxia verbum

Yolanda Jiménez GARCÍA (Spania)

Poetă și prozatoare. Este absolventă a Școlii de Asistență Socială, Licențiată în Sociologie și are un Master în Terapie Gestalt. A publicat trei cărți de poezie, a tradus două de Babakar Khane, colaborează cu diverse reviste, iar poezia sa a fost inclusă în numeroase antologii.
Traducere și prezentare:
Elisabeta BOȚAN

Metafizică ordonată

Ordonatul timp,
limitele, fluidele.
Totul pare să fie enclava sa
există semnale de nerecunoscut,
nisipurile mișcătoare se deplasează,
îneacă chipul în mlaștinile memoriei.
O cărare construită peste aer.
E un vânt de suflete,
colțuri, amanți și sinucigași.
În deșerturile disperate
ființele se transformă într-o dezordine
a ordinii.

Himere

A zbura cu vântul adormit,
închipuirea pe care
toți am avut-o cândva.
Să te înalți în acest fel,
experimentarea libertății
în efemerul unei clipe.
O urmă de adiere,
un capriciu al zefirului.
În fiecare noapte
mă apropii de labirintul minotaurului.
Caută-mă între ghemele
firelor Ariadnei.
Acum zeii zac învinși,
deposedați
de puterile cele rele.
Pe plajele sărate
se păstrează miturile.

Eve

Creatoare și femeie
două temelii,
o mie de căi.
Prima Eva,
mărul de nectar,
a speriat bărbații,
le-a aprins temerile
a pus în mișcare arcurile.
Inchizitori piromani,
cruzimi în lanț.
Generații fecundate
în burțile vieții
născute de femei.
Educație, conștiință,
libertate, respect
între ființe și sexe.
Mereu la pândă,
violența nu doarme niciodată.

Trei ani

Mamei mele, Martina.
In memoriam.
Râul vine umflat.
Malurile s-au șters
într-un puhoi continuu,
în murmurul maro
al unor ochi eterni.
Apa călătorește nestăvilită,
doar un lămâi e martor
al puternicei energii,
fertilizant pentru grădini și vieți.
E vreme de primăvară,
de mușcate, de cale și de bucurii.
Zorii mă trezesc
exact la ceasul ultimei tale suflări.
O melodie tăcută
parfumează pacea care mă învăluie.
În propria mea oglindire,
am certitudinea ta.

Florentina Loredana DALIAN

Potcoava cu noroc

Mergea pe stradă cu capul plecat, ca un om amărât și cocoșat de toate grijile lumii, gândind că n-a avut și el noroc în viața asta și că-i mai mereu urmărit de ghinion, care se ține de el ca râia de om. Nu că n-ar fi avut și râie, dar pe asta o considerase oarecum un noroc, la vremea respectivă, că-l ajutase să scape de una urâtă care pusese ochii pe el și se ținea după trena lui tot cam ca râia.
Și cum se târa el așa cu ochii-n pământ, văzu deodată o potcoavă. De cal mort, de cal viu, nu mai conta, câtă vreme norocul i se arătase în cale tocmai lui care… Iată – își spunea – cum din toată lumea asta care trece pe stradă, tocmai pe el l-a ales potcoava să-i iasă în cale. Așa încât, fără să stea mult pe gânduri, se aplecă și o culese de jos.
Luă potcoava și-o azvârli în buzunarul de la piept, întrezărind o urmă de speranță prin mirosul de bălegar care se insinua tot mai insistent din buzunar. Nevasta îl boscorodi când îl simți așa înmiresmat, regina nopții, nu alta, dar lui puțin îi păsă de boscorodelile ei, câtă vreme azi îi ieșise norocu’nainte. Deja se visa prin palate de cleștar, cu zeci de cadâne în preajmă, înfulecând bucatele cele mai alese și ingurgitând cu sughițuri cele mai fine vinuri, de care nici măcar nu auzise, însă de bună seamă trebuia să existe, că doar potcoava nu minte.
O scoase din buzunar, o șterse de mânecă, dar nu prea tare, să nu șteargă și norocul odată cu rahatul de cal aferent, și o așeză la loc de cinste, într-un cui deasupra ușii, așa cum îi șade bine unei potcoave norocoase. Se dădu un pas înapoi și-o privi, zicându-și că viața se vede oleacă mai roz acum. Mă rog, dacă se uita mai bine, era mai mult maronie, dar ce mi-e roz, ce mi-e căcăniu.
Peste noapte, pământul s-a cutremurat. S-a trezit din somn speriat, în zgâlțâielile nevestei, care credea că au intrat rușii cu tancul sau cu bomba atomică până la ei în odaie. Dar el era un ins lucid, a priceput repede că nu războiul le bate la ușă, ci cutremurul, și a-nceput să-i strige netoatei de femeie: „Repede, treci în toc, treci în toc!” Asta, amețită de-a binelea, își căuta singura pereche de pantofi cu toc pe care-i păstrase încă de la nuntă, dar nu-i găsea nici cu lumânarea. Atunci el își zise în sine: „N-ai decât să crăpi, dacă ești proastă! Unde mi-o fi fost mintea, când te-am luat? Vorba aia: am ales, pân-am cules!”.
După aceste reflecții făcute cu obidă, se așeză în tocul ușii, așa cum știa din moși strămoși că se face la cutremur, chiar dacă Inspectoratul Pentru Situații de Urgență avea, mai nou, cu totul alte recomandări în caz de seism.
Și cum stătea și se zgâia la nevastă-sa, căutând amețită după tocuri, deodată simți că-l pălește ceva în moalele capului. Crezu că se dărâmase casa pe el și murise, dar nevăzând niciun înger prin preajmă, nici vreun drac, exceptând-o pe diavolița de nevastă, și mai ales simțind un oarecare parfum de bălegar, înțelese. Potcoava, potcoava lui norocoasă îi făcuse un ditamai cucuiul. Se putea să aibă și el noroc măcar o dată-n viață? „La mine – gândi – chiar și norocul se transformă-n ghinion.” Și, mai mult decât atât, simțind încă durerea de la fierul dușmănos ce-i găurise inteligența, se lumină deodată și pricepu sensul profund al urării: „Bată-te-ar norocul să te bată!” Pe el îl bătuse. În cap.