Propoziții pretențioase – Avortai
Depășite cu foarte puțin.
M-a fericit că o parte dintre ele au încăput și pe mâinile altor ochi. Am rămas totuși cu mai puțin entuziasm după ce un confrate a dat la iveală adevăratul motiv al preumblării mele pe străzi și printre oameni. Mi se păruse mai interesant și mai încuriozitat atunci, la lansare, unde fusese mai pe placul ideii de la care am și pornit cu înmiita mărunțită poveste. Cuvintele ascunse limbajului curent, ascuns chiar unei elevații de construct beletristic la mai marii noștri învățați.
Deși nu mă sfiisem să dau un „renume” altui frățâne de sânge artistic, așa, mai prin dosul amiciției, mi-e că, după ce domnul Cicu a uzat de străzi, lucrări și oameni un pic mai mult decât am avut așteptări, mi se poate atribui mai cu succes mie: Nostradalus.
Nefiind o atonală ieșire din carapacea poreclei pecetluite de Matușevski, Fulgerică, ci mai curând o însumare a devotamentului ofrandă celor mulți și nu prea înstăriți. N-o spun ca pe vreo împăunare. Bogații locurilor noastre nu ne-au prea avut la suflet. Contrar oricăror păreri, mai scump le păream lor decât oamenilor care doreau reparații sau învelitori noi de nevoie, de stringență. Și mai mult ei ne-au pus deasupra capetelor abanos aureole.
Nu mă mai dau în vânt după câini cum mă țin după coada pisicilor. Cu de-ale gurii și prezenței pe bătătură. După Linda, Fetița și câinele de la Bălăceanu, Bimbirel de la Colibași, după…. Cu groază parcurg lista celor ce s-au dus. După Bobby, de la mama, cățeii sunt doar așa, de mângâiat pe creștet de ocazie, nu de pus la suflet. Năvăliseră „potăile” „elenacuza”-cului când ne-au auzit portierele deschise. Ne-am abătut într-o nouă formulă la casa-i pentru un nimic de jgheab, nouț, scurtuț. Eu și Nae. Cum tata și Cristi fuseseră cândva. Joasă anexa, însă nu fără probleme. Cârlige neascultătoare, capăt stâng strâmtorat de perete, capăt drept de îmbinat cu jgheabul preexistent. Și nu doar atât. Proprietar, curte personală, cerințe de nerefuzat. Mutarea burlanului aferent jgheabului nou cu un metru spre celălalt. Bine că ne-a spus înainte de a da gaură pentru căzănel, altfel m fi fost nevoiți să dăm ia jgheabul jos, să desfacem partea găurită greșit (bine, dar nu după voia angajatorului), să mergem la atelier pentru a făuri încă un metru de jgheab (ceea ce s-a întâmplat…), să ne întoarcem, să relipim, să repunem pe poziții, să…. Toate operațiunile de la capăt. Și nu-l văd e pe acela care să mai aviveze cu același aplomb după. Te înmoi, te enervezi și până să îți revii ești deja acasă. Oricum, nefăcuta eroare nu putea fi mai grea decât ultima doleanță. Peste „drum” de anexate, stingheră stătea o altă clădiruță. Ea a avut parte de răbdarea și priceperea noastră de a îmbina vechituri. Nu ziceam că ne-au urmărit tot timpul. Și e un fapt avuabil, incontestabil și aproape lăudabil, dacă printre prietenii noștri n-ar fi câte un pișicher care să te ia la trei păzește că te zbați ca fraierul. Și când te mai și ia istoricește…. Că am mers la lucrări în autobuz, că am cărat scule și pluviale cu căruciorul (da, e acolo, la casa părinților, pe Brâncoveanu), cu bicicletele (oale-s și ulcele, la fier vechi), cu junghiul de Oltcit, la toți nebunii, pe toate prostiile de acoperișuri și-n toate anotimpurile. Le-am mai ripostat, până i-am lăsat în plata domnului cu cea mai mare nebăgare în seamă. Ce știu ei?
