Literadura nr. 40 (9)
Poezia și realitatea-amnezie
de Raluca FARAON
Gabriel Gherbăluță scrie poezie ca și cum ar exersa la un instrument muzical câteva acorduri de care este mândru și pe care mizează în crearea unei atmosfere tihnite, fără pretenții elitiste, o atmosferă oarecum de ceremonial, la care își permite, uneori, să schimbe tonul predominant prin accente ludice. Nițică referire, pe ici, pe colo, în punctele esențiale, la literatura pe care o citește constant (fără ca textele sale să reclame intertextualitate în sensul deplin al cuvântului), puțin haz de necaz plesnind, prin referire directă, realitatea curentă, puțină ironie, melancolie cât cuprinde, cam astea sunt, în linii mari, trăsăturile liricii sale. Am scris de câteva ori despre cărțile publicate de el, de fapt, am scris despre Cartea sa de poezie pe care o măsluiește, dibace, de la un titlu la altul. Variațiuni pe o temă dată. Nu este rău. Nici foarte bine. Dar aceste preludii, care sunt cărticelele sale de poezie, evidențiază un poet talentat, care exersează versuri fel de fel în dorința firească de a atinge, măcar puțin, iluzia Marii Poezii.
Volumul apărut la vinea – anna karenina și pescărușul de pe domnească – în 2025, dincolo de eleganța oferită, cum se întâmplă de obicei, ca obiect, de echipa editurii, coordonată de neobositul Nicolae Tzone, oferă cititorului lirismul necesar unei evadări din contigentul apăsător, în ciuda obstinației de a-l numi, în câteva rânduri, direct. Rar se întâmplă ca versul să fie memorabil, în sensul citării aforistice, extras din context. Poezia lui Gherbăluță place și este gustată cu adevărat atunci când este citită cap-coadă, cu muzicalitatea ei discretă, cu motivele recurente, cu ideea Poeziei îngroșată special pentru a-i numi aura privilegiată, de univers compensatoriu, cel puțin, atunci când nu este, în linie dorit stănesciană, univers de sine stătător. „Șuier luna și o răsar și o prefac într-o dragoste mare”! Da, cu toții ne dorim ca poezia să devină, prin ea însăși, o dragoste mare și e meritoriu că poetul gălățean încearcă asta, de vreo douăzeci și ceva de volume încoace.
Muza, eterna muză, femeia copil ori prădătoarea trufașă, femeia nenumită, ascunsă după chipuri feminine tranzitorii, suma căutărilor unui singuratic declarat fățiș ca atare (Poetul cu aură romantic întârziată) poate fi, de asemenea, Poezia ca ideal izolat de justificare: „seara îmi caut mereu cuvintele/ se ascund de parcă știu/ că vreau să le închid în ceea ce numesc poezie (…) în fața mea te zăresc pe tine/ îți porți umbra cu mândria cu care își poartă regele coroana/ te strecori printre cuvintele/ care se ascund de mine// în capătul străzii – poezia/ singură ca un nou-născut abandonat/ așteaptă poetul care nu va ajunge niciodată la ea” (circuit închis). Poezia aceasta, cu care începe volumul, prefigurează (așa cum anunță – și denunță! – titlul) un circuit închis de cauze și efecte ale creării/ receptării poeziei, cu sau fără majusculă. Poezia pură este o declarație de iubire față cuvinte, de literatură. Degeaba se insistă pe umbra unei femei, că lirica trubadurilor a apus de mult. Femeia înger ori femeia demon din romantism sunt imagini desuete azi. Ce păstrează Gabriel Gherbăluță ca tensiune lirică, evident, stănesciană, este această substituție a realității cu dublul său estetic. Ambiguitate sau substituție, de multe ori, deosebit de ofertantă: „pe mine m-am uitat demult/ de la prima poezie în care mi-am rătăcit mărturisirile/ iar pe tine te uit doar când voi uita poezia” (amnezie)
Evident, poezia se cere configurată, numită, cu tot arsenalul ei de nenumit, cu autoritatea de ființă autonomă, dincolo de intenția creatorului ei: „cel mai frumos poem este cel pe care-l încep/dar rămâne mereu suspendat de cuvintele nescrise” (jur).
Nu cred că îi ies mereu încercările de trivializare ale efortului unora de a deveni importanți ca poeți sau de a scrie o poezie facilă: „crește nivelul glicemiei în cuvânt” (noapte bună poezie); „la colțul străzii doamna în negru/ îmbie clienții la o lansare” (oniropolis); „poetul visează la genialitate/ ar ajunge la ea dacă geniul ar fi un virus/ care să se transmită prin strănut” (bine că nu prin altceva!) și exemplele nefericit alese continuă. Sigur, o doză de ironie (câteodată și de autoironie) este extrem de necesară atunci când îți permiți să vorbești mereu despre iubire, poezie și sublim într-o lume care le cam dă cu tifla. Și sunt versuri reușite, cu accente ludice, de multe ori, în această direcție. Iată: „minunile nu durează/ șapte zile – cât o răceală banală/ poeții și mai puțin/ cât o silabă sau un vers genial// tocmai calci pe o minune!/ ai grijă!/ a-na a-re gri-pă (cealaltă față a lui zorro). Sau poate exista un întreg text cu efect de lovitură de teatru prin versul final, reușit tocmai prin exprimarea mucalită: „uneori credem că suntem atotștiutori/ înconjurați de lumina blândă a adevărului/ că toate ușile sunt larg deschise căutărilor noastre/ că drumul vieții ne e drept/ fără nicio răspântie/ nu există îndoială/ cuvântul acesta a dispărut din vocabular/ suntem siguri pe noi și pe deciziile noastre// știe cineva unde mi-am pus telefonul?” (aparențe)
Ce am apreciat și în alte cărți de poezie ale lui Gabriel Gherbăluță am apreciat și aici, și anume un erotism timid, vag exprimat cu pasiune devoratoare, dar transferat în carnalitatea cuvântului poetic, el însuși o lume de sine stătătoare, o poveste la fel de coerentă precum cea imaginată în planul realității fizice. Cuvintele (limbajul poetic și poezia în ansamblul ei) devin un dublu seducător al visului de sorginte romantic, doar că pare jucăuș și tandru: „mângâia cele mai lungi silabe întâlnite vreodată/ într-un poem de dragoste/ mai lungi decât podurile din brooklyn/ și marele zid chinezesc” (marea evadare – prima din volum, deoarece, voit sau nu, mai există un text cu acest titlu).
Există referiri la Homer ca în orice volum de poezie gherbăluțian, fără ca asta să însemne ceva anume, câteva aluzii la cinematografie (Antonioni, Coppolla, cu Apocalypse Now), la muzică (mai ales Chopin), doar că aceste aluzii culturale, cum spuneam și mai sus, nu sunt semne ale postmodernismului, nu sunt nici măcar jocuri textuale, sunt simple revărsări ad-hoc ale unui consum cultural firesc unui poet de secol XXI. Ceea ce se poate spune cu siguranță este faptul că Gabriel Gherbăluță știe și poate să creeze o poezie de stare, autentică, ușor desuetă, dar convingătoare, în ciuda încăpățânării de a o fandosi, pe alocuri (și nu întotdeauna inspirat) cu trivialități (în sensul unor ironii forțate, a unei banalități ostentative sau a unor asocieri neinspirate, cum ar personaje de basm sau Zorro).
Atemporalitatea pe care o creează este mai degrabă atuul poeziei sale, care îi reușește atunci când păstrează un ritm egal al evocării, al transgresării în visul poeziei a ceea ce se poate numi amintirea realului: „din vitrină mă privește o zi de duminică/ soare flori primăvară puțin verde/ atunci de unde apar gândurile astea/cu fluviul transformat în banchiză și ploaie de vrăbii/ căzute peste trecătorii de pe marele bulevard?// îngerii se pregătesc de un ultim carnaval/ mai așteaptă să primească măștile prin fan curier/ în timp ce repetă pașii pentru menuetul final// din vitrină mă privește manechinul unei frumoase zile de duminică/ mă plimb la braț cu o poezie pe care nu o recunosc/ și-mi spun că mâine va fi bine” (anatomia unui coșmar anunțat).
Bref, poezia lui Gabriel Gherbăluță din acest volum dă mărturie despre același poet talentat, inspirat, care creează spontan, din dragoste de poezie și muzică, îndrăgostit jovial și perpetuu, cu obsesiile literare recurente, dar care nu se trădează niciodată în efortul cinstit de a glorifica Poezia.
Mihai VINTILĂ
O frescă a tranziției românești prin ochii lui Gabriel Gafița
În lumea literaturii, fiecare carte devine o fereastră spre sufletul vremurilor și al oamenilor care le-au trăit. În această ordine de idei, recent am avut prilejul să citesc un roman care, deși nu mai este o noutate pe rafturile librăriilor, rămâne o lectură de o actualitate și o profunzime remarcabile: „Du-te mai departe de mine”, semnat de Gabriel Gafița. O carte care, prin stilul său elegant și narativul captivant, reușește să ne poarte în tumultul unei epoci de răscruce pentru societatea românească.
Gabriel Gafița, un om cu o carieră impresionantă, fost ambasador și fost funcționar în Ministerul de Externe, se dovedește a fi un adevărat povestitor, cu o cultură vastă și un stil aparte. În această lucrare, el abordează perioada imediat după Revoluție, un moment de mare incertitudine și schimbare, și ne introduce în viețile unei familii românești din acel timp. Personajele sunt bine conturate, iar atmosfera descrisă cu finețe, astfel încât cititorul poate simți pe viu tensiunile și speranțele acelor vremuri.
Personajele principale sunt un tată fost securist, o mamă casnică și o fiică ștrengară, mereu în căutare de aventuri și de noii parteneri de viață. Tatăl, un om al trecutului, trebuie să se adapteze noii realități, în timp ce încearcă să rezolve problemele fiicei sale, inclusiv cele legate de o lume necunoscută și plină de pericole, cum este cea a traficului de arme în America de Sud. Relațiile din familie sunt descrise cu o delicatețe și o acuratețe care te fac să empatizezi cu personajele, să înțelegi complexitatea lor și să resimți tensiunea dintre trecut și prezent.
Ce face ca această carte să fie cu adevărat remarcabilă este modul în care Gafița reușește să combine multiple registre narative: elemente polițiste, reflecții politice, dar și observații intime despre viața de familie. Stilul său, fluid și elegant, folosește expresii integrate natural în poveste, ceea ce conferă lecturii o vibrație autentică și o cursivitate plăcută. Dialogurile sunt naturale, personajele bine armonizate, iar firul narativ se desfășoară armonios, țesând o poveste care te captivează de la început până la sfârșit.
Totuși, un aspect pe care l-aș menționa ca fiind un potențial punct slab este concentrarea aproape exclusivă pe dorința tatălui de a asigura bunăstarea fiicei, ceea ce, uneori, limitează paleta tematică și profunzimea acesteia. Dar, în ansamblu, această monografie socială devine o oglindă a societății românești de atunci, cu rădăcini în perioada comunistă și în războiul pentru supraviețuire în tranziție.
Coperțile, cu imaginea sugestivă a libertății înșelătoare, simbolizează probabil această stare de „libertate” aparentă, dar încătușată de trecutul comunist. Cartea vorbește despre securiști ajunși prosperi oameni de afaceri, despre trecerea de la vechiul regim la noul capitalism, despre amintiri și traume, despre dorința de a merge mai departe, chiar dacă uneori simți că ești încătușat de trecut.
Personal, am apreciat foarte mult stilul autorului și modul în care reușește să construiască personaje complexe și relatări pline de adevăr. Întotdeauna caut să-i citesc următoarele opere, fiindcă Gafița are un mod de a povesti care te captivează și te determină să reflectezi asupra propriei vieți și societăți.
„Du-te mai departe de mine” nu este doar o simplă lectură, ci o adevărată frescă a unei societăți în schimbare, spusă cu sinceritate, rafinament și un strop de nostalgie. O carte pe care o recomand oricui vrea să înțeleagă mai bine tumultul istoriei recente a României, dar și complexitatea naturii umane. O găsiți în librării, anticarii sau pe platformele online, și cu siguranță, merită să o aveți în bibliotecă.
Gabriel Gafița, Du-te mai departe de mine, București, editura Nemira, 2014, 232 pagini.
