Propoziții pretențioase – Audient
Ștefan cel… strada aci se sfârșește, cu îndoiala sădită că nu pot băga mâna în foc pentru apartenența la ea a defunctului Coman.
Pronunț numele și abia acum îmi dau seama că promisesem celuilalt, vulcanizatorul, coleg și tată de Romică, acum câteva luni să-i călcăm teritoriul domicilial pentru o continuare de acoperiș la ce reșapasem acum peste un deceniu. Aproape să se facă două.
Cu mâna și focul pe temeiul apartenenței la încă o stradă, fosta Progresului, „regresată” la Bagdat. Desigur, merită și nenea de la intersecția Păcilor, Amurgilor, Vlahuților și Pinciolor. Regres temporal.
Și-mi stau în cumpănă. Garantat n-o să purced acum pe calea ultimă a Râmnicului, pe Sava Roșescu. Încurcat de același ocol de făcut. Roată până-n bulevardul gării sau de la el înapoi până-n acest punct?
De la gară. De fapt, de acolo de unde, privind, din capătul prelungirii inexplicabile a străzii Păcii cu denumirea unui tronson perpendicular, Elena Cuza, către nord-vest, cândva fusesem amăgiți cu un jgheab, apoi cu o seamă de certitudini palpabile – moțurile casei cu „lindab” alb de peste drum -, la un neamț, cică. Elena Cuza, un deloc „bun augur” tinichigeresc. Destule case, niciuneia ceva. Momiți da, treabă ba. La Florești, la casa dintre blocuri și calea de acces către ele (aici Tamba i-a dat „bătaie” de curând și pentru cât nu îi dădusem noi), mai jos la Stanciu, cumnat de Ciompi (ăl de-mi dăduse un pumn în curtea liceului Vlahuță), nici la borșăreasa colț cu Plt. Torcărescu, nici la socrul „vărului” Octavian calculatoristul (tot Tamba cu aldămașul). De fapt, cred că la borșărească parcă pusesem vreo 2 jghebulețe. Demult…. Elena… neprimitoare și pe tronsonul perpendicular. Cu un anunț de sărbători, aninat în poartă, „Nu am bani…”, vede-se că toți riveranii sunt suspicioși cu oricine. Oameni, însă, pe strada următoare, Păcii, cumsecade, există.
De la domnul Bîrsan, hăt, tot cam prin anii 90-2000, niște jgheaburi, niște burlane, până….
S-o luăm ușor. În curtea lor, atât că se vede în față, adică aproape mai nimic spațiu de zbenguială, mai fusesem o dată. La Dana, colega mea. Ca-n cântec, deși auzirii expresiei nu-i trebuie dată importanța coincidenței, așa a picat. Însă, Dana da, colegă da, chiar de bancă o perioadă. De ce la ea, care motivul? Greu de amintit. Am reținut doar atmosfera roșie a camerei. Draperiile vinovate. După mulți ani, să mă aflu din nou acolo mi-a dat mici palpitații. Ești undeva unde ai mai fost și nu mai sperai vreodată să fii. Lucrare… domoală. Ca și familia. Doamna ocupată mai mereu cu bucătăria, el cu aerul de tovarăș director (ce fusese) transformat în domn după 89. Un aer totuși neschimbat, mai curând, din alte imemorialele vremuri, de domn.
Pe linia imaginară garaj-punct de desfacere a combustibilului gazos se află vecinul de vizavi. Lucrările lui de tip liliput. Un jghebuleț de vreo patru metri și cu un aruncător la ghereta de la stradă, tronsonul de la stradă. Ce-o fi avut în ea. Sifonărie, butic…. Și-a durat până i l-a făcut tata și Cristi… mult. Cu un aruncător. Unde zisese el. Păcat că google-ul cu mapele nu și-a mai actualizat albumul foto, însă bun cât să demonstreze, și el, că uneori e de o teapă cu cadastrarea. Opinasem contra unei nefăcute: stradă cu cot la 100 de grade. Elenuța noastră-i însă și mai năzdrăvană se bifurcă până la o nouă unire cu Păcii. Acolo unde acest vecin este intabulat. Bucata asta de lucrare, căreia nu i-am oferit priceperea mea, a mai avut probabil și partea din spate, cum o coborâre normală, un burlan lipit zidului proaspăt drișcuit și fățuit cu culoare gălbuie. Mai anul trecut, însă, am răspuns afirmativ, tot așa, cu o perioadă tampon între prima strigare și intrarea noastră augustă pe poartă. Înfrânată de doi dulăi cu staturi măricele. Blânzi, dar înăltuți. Tot câteva nimicuri am stat să facem, chiar mai puține din tablă nouă decât „înaintașii” urziseră. Mai mult ca un blestem sau mai curând ca o menire. Pornind de la frecventa frază cu adresă părintească, „Tată, mata îți asumași lucrarea fără să te gândești și la noi.”, mi-am dat seama după doar câțiva ani de trudă curată că ne-au urmărit cele mai dificile probleme de tinichigerie. Nu noi le-am căutat, doar le-am găsit și cu firea păcătoasă de greu refuz le-am acceptat. Așa strângându-se cele o mie de pagini unice.
