Literadura nr. 40 (8)

Valeria MANTA TĂICUȚU

reverie

apă verde, apă neagră, cerul mut deasupra noastră,
Trotușul trece peste pietre, înmulțindu-le;
cândva, aici a fost tiparul în nisip al piciorului meu
de undină.
au turnat peștii argint și răceală acolo,
să rămână-n adânc altă mie de ani.
forfota sângelui s-a atomizat în văzduh,
de-acolo mirosul de frig și rășină,
de-acolo, bătaia rară și limpede ca de clopot;
din apă ieșeam cu un ochi verde și cu unul negru,
fără sânge-n artere, ca orice nălucă de zi ori de noapte.
piciorul rămas întreg târa după sine
umbra celuilalt, ca o durere în oglindă:
apă neagră, apă verde, încă mai descântă în adâncuri
umbra mea de acum o mie de ani.

aniversare

odată cu vrăbiile, albastrul de sus își șterge
fruntea de ceață,
intră pe fereastră lacom, adulmecând aburii
de mușețel ai ceaiului.
aici, în cana cu flori de câmp, se oprește
plimbarea naivă a gândului
încă ademenit de lucrurile mărunte care
simulează o realitate a memoriei.
ianuarie își trimite această dimineață ca pe
o carte poștală, cu acoperișuri strâmbe și coșuri de fum
împingând norii spre un orizont pitit undeva,
pe după zidirile în ruină ale domeniului Ghika.
ce clopot răsună, ce rugăciune se-aude
în cușca albastră de abur și fum?
doar închipuirea, în hainele ei de-acum jumătate de veac.

devenire

ca să devin fluture, ar fi trebuit să uit
spațiul închis, unde zborul nu mai exista,
pereții care se tot strângeau, plumburii și umezi,
pardoseala cu nisip și scoici ca un fund de mare.
mă înfășau cețuri adânci, lăptoase în întuneric.
nicio lumină prin somnul de târâtoare moale și disperată,
fără alt vis decât întoarcerea slabă
a unui puf complet nelalocul lui în acel ascunziș al fricii.
când au căzut zidurile, din buimăceală m-a scos un miros
amărui, pe care nu-l recunoșteam:
el venea din uitare și-atunci
am înțeles efortul vegetal de a zbura peste flori
de romaniță și tei, totuna cu ele.

oglindire-n adânc

primăvara intră-n oraș ca un glonț în inimă
războiul ei l-am purtat prin alte anotimpuri,
prin spații fără lumină și fără speranță.
acum, pe sub pământ, mâinile se schimbă
în rădăcini, ochii în pietre și sângele în apă
de mari adâncimi.
aștept somnul alchimic, trecerea printr-o nuntă
mai tainică, mai verde, cu ieșire la mal;
între timp, fluviul oglindește clădiri hidoase,
garaje cu mașini second hand,
le oglindește vrând să le surpe-n adânc,
nicidecum să le poarte spre marea cea mare și neagră.
poate-n amurg, abia scoasă la mal,
inima împușcată bătrânește de primăvară
va începe să bată a plumb și-a verde crud, verde crud…

Mihaela Roxana BOBOC

Pastila de timp (V)

Reciprocitate.
Gândul călătorește de pe
buzele mele
pe fruntea ta.
Bob de tămâie
ochii tăi
fracțiunea de secundă
când ne recunoaștem.
*
Liliacul creștea din ochii
mei
pe buzele fără culoare
luna devenea mai.
*
Rup imagini
ca pe un codru de pâine
îl ofer
copiilor
mari
din amintirea mea.
*
Nu privi în urmă
Roxana
a rămas pe trepte
cu șireturile descheiate

părul în dezordine
și mâinile pătate de
fericire.
*
Mihaela
iubește
cu aceeași măsură
plânsul dintre cuvinte
luna din buzunar
și cireșele de mai.
*
Mingea sare
peste gard
nu e nimeni acasă
ne uităm cu jind
iarba o ascunde
de mâinile noastre
flămânde.
*
Primul născut
sare linia copilăriei
primește botezul
într-o lume
pe care nu o recunoaște.
*
Monocromie

noul cod vestimentar
acaparează tot
ochii
rămân
singura
sursă
de
răzvrătire.
*
Alfabet necunoscut
Literele sar
De pe o pagină pe alta
Niciun cuvânt despre
dor.
*
Gurile își potolesc setea
fără a se întâlni
cuvintele
plutesc
între noi
reciprocitate.
*
Timpul încape într-o
pastilă
nu mă vindec
caut
o nouă formă
de evadare

Marian MIHAI

Ți-am spus

că e doar oboseala,
că oamenii, după o vârstă,
încep să mai uite unde și-au lăsat cheile,
cum îi chema pe colegii din liceu,
de ce se uitau noaptea pe geam,
ca și cum cineva urma să vină.

Am observat în ultimul timp
că miroși cumva altfel, a parfum scump.
Pleci în grabă, îți iei geanta,
verifici telefonul,
îți legi părul în oglinda din hol
cu atenția unui chirurg
care știe exact unde va tăia.

– Te întorci repede?
întreb.

Iar tu ridici din umeri,
ca și cum timpul
ar fi boala care nu te privește.

După ce pleci,
deschid frigiderul,
beau apă direct din sticlă,
mă uit la lumina aia albă
căzând peste mezeluri și iaurturi
ca peste niște organe ținute la rece.

În blocul vecin,
un bărbat își bate covorul,
metodic, aproape tandru.
O femeie fumează pe balcon,
în halat subțire.
Cineva ascultă muzică veche,
prea încet ca să înțelegi versurile.

Și, dintr-odată,
am sentimentul acela tâmpit
că toate lucrurile astea
îți pregătesc dispariția
cu mult înainte să pleci definitiv.

Ochii mei au început să mă trădeze.
Se umplu de apă
din nimicuri:
o cană lăsată în chiuvetă,
două periuțe de dinți,
sunetul liftului oprindu-se la etajul nostru.

Ca și cum corpul ar ști deja
ce mintea încă refuză să accepte.

Ca și cum, într-o seară,
ai să închizi ușa foarte încet
și tot blocul comunist
o să sune gol
după tine.
______

Corp cald

Am plecat lăsând în urmă un corp cald în pat.

Ți-am spus să ai o zi bună,
de parcă un imperativ verbal ar fi putut regla
nivelul serotoninei.
Nu e vina ta,
durerea circulă ca un marker tumoral
în sânge.

Ți-am repetat de două ori formula:
„îți amintesc că te iubesc,
îți amintesc că te iubesc.”
Ca un algoritm scris în sinapse,
ca o frază înregistrată pe un magnetofon
care nu se mai poate opri.

Și totuși,
iubirea sună aici
mai mult ca o prescripție medicală
decât ca un gest viu,
E un holocaust a tot ce rămâne în urmă.

Valentina BECART

Un vis al arborilor

Cineva a scrijelit piatra,
altcineva a scris în ea visul
arborilor,
fluviul e gata să trișeze,
în timp ce spațiul se clatină
și un rău mă cuprinde;
nimic nefiresc,
în aceste izbucniri lascive
de umbre…

un vârtej al imaginației
e această trecere,
în timp ce râuri de lumină
apar în jurul mâinilor, ochilor
ce se miră – ca de o liniște
vinovată de supliciu,
în timp ce zeul stă neclintit
și eu nu pot să alung
durerea,
din trufia ei liniară.

O rădăcină a lumii
se-nfiripă – în mările nopții;
cineva a scrijelit în ea visul
arborilor,
altcineva – un univers divizibil,
o tăcere a vidului;
de ce să mă tem de veșmântul
unui nou răsărit,
când totul respiră la margine
de gând!?
Și tresar, uneori, ca și cum
aș fi – un alt început…
Într-o cămașă albă, de pânză tare…

Și cineva a strigat: ”Dar eu sunt zeu,
și zeii nu mor niciodată”.
Și mulțimea s-a uitat la el – ca la un nebun.
Eu n-am râs, n-am plâns.
Un aer rece mi-a trecut prin suflet,
prin oase.
Era o zi de toamnă și frunzele cădeau
secerate la pământ.
Pașii mă purtau prin această vervă
a culorilor.
Copacii au țipat, sau mi s-a părut…
Eram singură
în fața unei clipe ce tocmai a murit.
Zeul nebun mă urmărea cu privirea.
– Lasă-mă să-mi văd de drum!
Nemurirea este pentru poemul acesta – scris
într-o zi cu multe zăvoare la uși.
Și-atunci am râs atât de tare, că cineva,
nu știu cine,
m-a îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă,
de pânză tare…

Ca o verigă picturală

Ca un tangaj dezinvolt
e această mare care mă curtează.
În preajma furtunii țărmul
tresare,
inima-mi bate mai iute;
grijuliu și solemn, într-un cosmic
receptacul,
mi se întâlnesc gândurile, privirea.

Altfel palpită acolo…
necunoscutul fertil,
aurora născută din miezul ei
de văpaie.
Ca o legănare de vise, sunt aceste
valuri tumultoase;
în preajma lor totul respiră,
incită
și primăvara exaltă – ca o verigă
picturală,
ca un nou decor pentru rostire.
În imensa lor așteptare, miezurile
se dezvelesc,
iar freamătul lor firesc restituie
privirii
– noi eternități circulare.