Literadura nr. 40 (7)
Rodica BRETIN
BUNICA
Bunicii n-ar trebui să moară niciodată. Bunicul din partea mamei și amândoi din partea tatei plecaseră într-altă lume înainte ca eu să ajung în asta. O avusesem doar pe bunica. Și-acum, nici pe ea. Nu puteam să cred că nu mai este, iar locul pe care-l ocupase în viața mea va rămâne gol pentru totdeauna. Încă o vedeam pe prispa casei din Vlădeni, cum i se aprindea chipul de o lumină venită dinăuntru când mă vedea intrând cu mama de mână pe poartă. Cum i se abureau ochii și îi ștergea pe furiș cu dosul palmei când plecam și ea ne petrecea cu privirea de pe veranda umbrită de crengile mărului pădureț.
Bunica nu mă certa vreodată. Nici când mă ascundeam de ea pe strada Lungă și se speria că mă pierduse, nici când luam ouăle de sub cloșcă și i le aduceam să facă păpară. Și amintirile veneau, de-a valma, de parcă pândiseră în spatele unei uși pe care cineva o descuiase din greșeală. La fel cum bunica deschisese într-o seară cufărul cu amintiri, îmi arătase fotografia bunicului, îmi citise scrisorile și poeziile lui de pe foi îngălbenite. Tot atunci aflasem despre fratele ei Dumitru, de care nu mai știa nimic după ce îi despărțise un ocean și răutatea oamenilor.
Poveștile nu erau cu feți-frumoși, căpcăuni și zmei, ci cu oameni în carne și oase ce trăiau în amintirea femeilor din neamul nostru. Povești adevărate pe care nimeni nu le scrisese încă.
Și-acum, poveștile amuțiseră. Mă lăsaseră cu o întrebare pe care n-aveam cui să o pun. Unde era bunica? În trupul țeapăn ce stătuse o noapte întreagă în Casa Rece, ca toți cei care o cunoscuseră să o poată acoperi cu flori și uitare?
În coșciugul purtat de căruța groparilor pe aleea spre cimitir, apoi printre crucile sub care morții satului își dormeau somnul? În groapa unde coborâseră lada de lemn, azvârlind deasupra bulgării de pământ ca pe niște pietre?
Bunicii nu îi plăcea întunericul, nici încăperile joase și strâmte. Când trebuia să coboare în pivniță, trimitea fetele sau pe Gheorghe. Iubea soarele și Lunca plină de flori care îi desfăta diminețile. Trebuie să fi fost deja în lunca de dincolo, unde bunicul ajunsese înaintea ei și o așteptase fără să simtă trecerea celor treizeci și patru de ani. Răbdare și timp; cei vii nu au nici una, nici alta, iar morților le prisosesc.
Nu mai fusesem la vreo înmormântare și – judecând după privirile lungi ale sătenilor și șușotelile câtorva babe cârcotașe – n-am făcut ce ar fi trebuit: să intru în Casa Rece ca să sărut fruntea mortului, cum era obiceiul pentru cei din familie. Ai mei nu m-au silit să o fac, iar bunica m-ar fi iertat dacă ar fi fost acolo. Dar nu era, n-avea cum să fie.
Am așteptat afară, pe banca de sub nucul din spatele bisericii, până când au pus coșciugul în căruță, acoperindu-l cu jerbe și coroane. Garoafe albe, garoafe roșii, trandafiri, crizanteme și crini – niciuna nu era preferata bunicii, care iubea florile de câmp, la fel ca mine. Albăstrele, garofițe, sulfină, bujorei, ciuboțica cucului și altele – cu nume pe care le uitasem, dar ea le-ar fi știut pe toate –, se amestecau în buchetul ce îmi atârna într-o mână, de parcă era prea greu. De cealaltă m-a apucat tata, trăgându-mă lângă el sub umbrelă.
Când începuse să plouă? În Luncă, unde culesesem florile, era senin; la fel peste cele două dealuri pe care cimitirul le umpluse de cruci. O clipă soarele strălucea între norișori albi, în cealaltă cerul așezase peste lume o lespede de plumb ca în poezia lui Bacovia. „Dacă plouă la înmormântarea cuiva, mortului îi pare rău după viață“, îmi spusese bunica când o văzusem ultima oară. M-am mirat de vorbele acelea, poate deja nu mai era ea, începuse să plece. Mâinile îi erau reci, chipul mai alb decât perna spitalului Mârzescu, unde o internaseră după o pneumonie. „Luați-o acasă, nu e nimic de făcut“, l-am auzit pe un doctor spunându-i lui tanti Suzi. Surorile au hotărât să o aducă la noi, unde avea camera pregătită să o primească. N-au apucat. Mama lor s-a stins în aceeași noapte, dar mai ales a murit fără lumânare la căpătâi. Cine să i-o aprindă? Într-un spital comunist nu își aveau locul candele sau icoane, iar preoții n-aveau ce să caute. Aici, bunica păcălise sistemul. Se spovedise și luase o împărtășanie înainte să fie internată. „Nu se știe niciodată“, le-a spus fetelor ei. Vorbe într-o doară pe care nu le-au luat în seamă. Poate de-asta m-a rugat pe mine să strecor o carte de rugăciuni în micul bagaj pentru spital, pregătit ca de-o călătorie.
Bunica nu s-a mai întors; ce-au luat de la Morga spitalului a fost doar o parte din ea, cea mai puțin importantă. Însă era tot ce rămăsese și surorile au dus-o la Vlădeni, să fie alături de bunicul, așa cum își dorise. Soarta, care îi despărțise o vreme, acum îi unea.
Iar mie, ce îmi lăsase? Durerea, rana din suflet care nu știam dacă o să se vindece vreodată. Și supărarea; pe bunica care mă părăsise, pe moartea care mi-o luase. Împotriva lumii întregi, clădită pe prea multă nedreptate…
***
Paulina GEORGESCU
Umbrele trecutului – Și atunci, pentru prima dată, gândul izolării nu i se mai pare o nebunie – fragment din volumul în lucru
„Pentru a scuti România și pe cetățenii români de această criză, de această evoluție inutilă și negativă, demisionez din funcția de Președinte al României. Voi pleca din funcție poimâine, pe 12 februarie. Dumnezeu să binecuvânteze România!”
Ia te uită! A demisionat „turistul”! El care se lipise de fotoliul acela, de scaunul de la Cotroceni! Cineva i-a impus. Se ținea de scaun cu ambele mâini. Nu voia să-și dezlipească dosul. Și totuși a plecat! Oare istoria ne va spune vreodată ce anume l-a determinat să se retragă? Vor ieși la iveală secretele acestor mișcări?
Curând întunericul acoperă străzile și orașul. Încă se mai aud ecouri de claxoane pe bulevard, ca niște resturi de revoltă rămase agățate între blocuri. Oamenii se împrăștie încet, cu fețele trase, fiecare purtând în priviri propriul verdict despre lume. Alexandru merge fără direcție, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, încercând să-și țină pieptul să nu-i explodeze. Parcă tot orașul se află strâns într-un nod în gâtul lui. Pe la colțuri, grupuri mici comentează demisia. Unii râd, alții înjură, alții privesc în gol, ca și cum nu mai au energie nici să fie indignați. România pare un organism bolnav care tocmai și-a pierdut un organ, dar nimeni nu știe dacă asta îl va salva sau îl va ucide.
Alexandru se oprește în fața unei vitrine prăfuite. În geam se reflectă chipul lui, obosit, cu ochii roșii. „Așa arată un om care nu mai crede în nimic”, își spuse. Și totuși, undeva în adânc, o neliniște ciudată îl împinge înainte. Nu este doar furie. Este presimțirea că tot ce se întâmplă acum este doar începutul. Că lumea urmează să se schimbe într-un fel pe care nimeni nu-l poate anticipa.
Un vânt rece îi trece pe la ceafă, ca o avertizare. Poate că nu demisia îl tulbură cel mai tare, ci faptul că oamenii par deja obișnuiți cu absurdul. Că acceptă orice, doar să treacă ziua. Că nu mai au memorie. Nici reacție. Nici viitor.
Și atunci, pentru prima dată, gândul izolării nu i se mai pare o nebunie. Poate că lumea asta nu mai are loc pentru el. Poate că, într-o zi, se va retrage undeva sus, într-o mansardă uitată, unde timpul nu mai curge la fel. Unde oamenii nu mai ajung. Unde nu mai există decât el și umbrele lui.
Nu știe încă. Dar ceva, în seara aceasta, s-a rupt definitiv.
***
Când ajunge în fața blocului, Alexandru simte cum îi tremură genunchii. Nu de frig, ci de oboseala aceea care vine din prea multă dezamăgire. Urcă scările încet, ca și cum fiecare treaptă ar fi o întrebare la care nu mai are răspuns. În spatele ușii, știe că îl așteaptă Irina și Teodora. Două ancore. Două motive să nu se lase înghițit de mizeria lumii. Deschide ușa și lumina caldă din cameră îl lovește în piept. Irina stă pe canapea, cu Teodora adormită în brațe. Îi zâmbește, dar zâmbetul ei e obosit, ca și cum ar purta și ea o parte din povara lui.
-Ai întârziat, spune ea încet, ca să nu trezească fetița.
-A fost… mult, răspunde el, lăsându-se pe marginea patului.
Nu mai găsește cuvintele. Nu mai găsește nimic. Irina îl privește cu o îngrijorare pe care încearcă să o ascundă.
-Teodora a întrebat de tine. Ai putea să-i citești ceva înainte să o pun la culcare.
Alexandru dă din cap. Îi atinge fruntea copilului, iar liniștea aceea mică, fragilă, îl sfâșie. În lumea asta care se destramă, singurul lucru care mai are sens e acest trup mic, cald, care respiră în ritmul ei. Mai târziu, când Irina îl roagă să o ducă până la sora ei, afară începe să plouă. O ploaie rece, tăioasă, ca o avertizare. Alexandru nu vrea să iasă din nou, dar Irina insistă.
-E important. Și nu vreau să merg singură.
În mașină, tăcerea dintre ei e densă. Irina privește pe geam, iar Alexandru simte că ceva se pregătește, dar nu știe ce. Farurile taie ploaia în fâșii albe. Drumul e alunecos. O clipă de neatenție. O lumină care apare din lateral. Un zgomot surd, metalic. Apoi nimic. Când deschide ochii, Alexandru simte miros de benzină și fum. Își mișcă mâinile, picioarele. Trăiește. Dar Irina… Irina nu mai răspunde. Nu mai respiră. Nu mai e. Și în clipa aceea, în mijlocul ploii, în mijlocul lumii care continuă să treacă nepăsătoare pe lângă tragedia lui, Alexandru înțelege că nu mai are unde să se întoarcă. Că tot ce era stabil în viața lui s-a rupt. Că nu mai există un „acasă”. De aici începe retragerea. Nu brusc, nu spectaculos. Ci ca o infiltrație lentă, ca o apă care pătrunde în ziduri și le macină din interior. Se va închide în mansardă. Va scrie. Va trimite cuvinte în eter, ca niște semnale de fum. Dar nimeni nu le va vedea. Nimeni nu-l va auzi. Iar Teodora… Teodora va crește în brațele Aurorei, singura care mai știe cine a fost Alexandru.
