Literadura nr. 40 (6)

Ion ROȘIORU

Schaltiniena descumpănirii

Nu s-a predat nici azi cetatea din visul nemuririi mele
Și nici nu-s semne că la noapte ar încerca să se predea;
Calul Troian flămând așteaptă tava cu jar să i se dea,
Iar Penelopa-mbătrânește țesându-și pânza în argele.

Munți de steril proliferează, dar nicio boabă de uraniu
Poetic ce s-ar descompune în mii de viitoare stele
Nu se ivește și pustiu-și oprește malaxorul straniu.

Castelele din El Dorado se-ntorc în pulbere și-n vânt:
Triumfător pătrunde vidu-n menhirul fostului cuvânt.

Actorul ros de îndoială ascultă greierul din craniu!

Schaltiniena persistării în păcat

Nu știu cum se făcea că-n visul avut recent poetul viu
Își persifla cu-nverșunare intensă propria lui moarte,
Ba chiar s-a rățoit la mine că nu-i țin întru totul parte
Când i se strigă verde-n față că l-a ucis pe barcagiu.

Că și-a împădurit cu ură singurătatea ce-i s-a dat
Nu mai există îndoială acum când visul mi-l transcriu
Cu mâna tot mai tremurândă și gândul tot mai clătinat.

Numai nevisătorii lumii nu au nevoie de salvare:
La capătul deșărtăciunii deșărtăciunea-i și mai mare.

Mai (g)rea cu mult decât eroarea e persistarea în păcat!

Schaltiniena urbei cu doar trei taxiuri

La intervale imprecise, prin urbea noastră se perindă
Taxiul alb, taxiul galben și, mai frecvent, taxiul brun;
Le vezi concomitent pe toate doar înșirate în vreun
Alai de nuntă țigănească din clanul craiului de ghindă.

Stând într-un scaun cu rotile de dincolo de geamul mat,
Fecioara își privește chipul fanat în ciobul de oglindă
Și-așteaptă claxonatul galben discret spre ea vectorizat.

Peste oraș ninsoarea fină se cerne lin din norii grei:
Taxiul alb, cameleonic, dispare din speranța ei…

Taxiul brun de la o vreme e sigur cel mai asaltat!
 

Vasile BAGHIU

MĂ SIMȚEAM PARTE DIN TOATĂ AGITAȚIA
(fragment dintr-un roman aflat în pregătire pentru publicare)

Amănuntul că eram poet, pe care l-am menționat în treacăt, poate că nu sună prea clar, vine așa ca din senin în context, dar era cam în felul următor: scriam niște versuri și încercam să public, iar în mintea mea mă credeam cel puțin Rainer Maria Rilke sau Eugenio Montale. În realitate însă, pe subiectul acesta, mai era mult de discutat. Bine, cu toți cei cunoscuți nu vedeam niciun impediment să mă compar, dar nu îndrăzneam să fac asta în legătură cu un poet local pe nume Vlad Borza, care trăia în orașul nostru și avea o traiectorie bizară de om fără scop. Nu fără însușiri, cum spune Musil, ci fără țel. Omul ținea niște conferințe pe la biblioteca publică pe niște teme amestecate care stârneau entuziasmul uneori, dar, așa cum apărea, așa și dispărea. Proiectele lui – a vorbit odată despre ele – îl țineau în casă, așa își și motiva retragerea, iar la serviciu, deși își făcea datoria și amesteca fără greșeli reactivii în eprubete și ce mai făcea acolo, părea mai mult absent, pierdut în gândurile lui. Își scria poeziile, dar dezvolta și un fel de teorie literară, a escapismului, cum a numit-o, despre care a și făcut public câte ceva prin niște reviste, iar alții au scris niște analize, niște comentarii. Aș zice că mai degrabă ca el aș fi vrut să fiu, nu ca Fernando Pessoa, nici ca Mario Luzi sau Mircea Ivănescu, pentru că modelul lui de perseverență mi se părea mai demn și mai cu folos de urmat, adică unul sigur, de pe pământ, din viața pe care o cunoșteam, nu din cărți. Și încă și acum mi se pare așa. Îl urmăresc, chiar și pe Facebook.
Îmi permit să-l vorbesc de bine aici, pentru că deși l-am întâlnit la unele evenimente și i-am ascultat unele conferințe nu am găsit niciodată potrivit să-l abordez și să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine să văd un scriitor ca el agitându-se pentru cauze care nu țin strict de interesul lui de scriitor și cât de mult apreciez în sinea mea că își face timp să le vorbească însuflețit despre citit și despre sănătate unor copii și adolescenți săraci în școli uitate de lume din sate pierdute pe hartă sau în biblioteci de cartier. Chiar și copii mei, Luiza și Cristian, l-au prins la o astfel de conferință itinerantă. Crescuseră mari, erau la liceu și ne-au povestit acasă cum a venit în școala lor un domn care le-a spus că lumea nu este doar atât cât se vede pe fereastra clasei lor și că prin citit au ocazia să se conecteze la ea. Iar ei, deși știau asta, au zis că li s-a părut că le spunea ceva cu totul nou și nemaiauzit. Și mi-au mai spus că au văzut că îi lipseau mai mulți dinți din gură și că atunci când se avânta la vorbit se auzea un șuierat și îi stropea cu salivă pe cei din față, situație de care și el se simțea jenat.
De fapt, toată treaba asta cu modelele de scriitori îmi intrase în cap încă din liceu, când în plină iarnă, am luat trenul neîncălzit în care zgribuleai la propriu o noapte întreagă și m-am dus la înmormântarea poetului Nichita Stănescu. Nu s-a întâmplat nimic deosebit în afară de vârtejul de idei din capul meu și de o răceală zdravănă care m-a băgat în spital, atâta numai că oamenii care veniseră să-l conducă pe ultimul drum pe marele poet și să onoreze ultimele clipe în care lumina de iarnă îi mângâia chipul îngălbenit de icter nu băgaseră de seamă că începuseră să calce de-a dreptul în picioare mormântul de vizavi, al lui Eminescu. Nu mai știu dacă sicriul era descoperit sau chipul lui de ceară era doar în imaginația mea. M-am întors la internat și la școală amețit de ideea – cam nătângă, fie vorba între noi – de a trăi pentru poezie și în numele poeziei, hotărât să urmez și eu o cale asemănătoare, indiferent de consecințe.
Văd în depărtarea timpului un adolescent dezorientat, venit de la țară, într-un internat de școală din Bacău, cu bani limitați, pentru cartela de masă, pentru internat și pentru un ștrudel și un suc pe care să le ia, dacă ar fi vrut, de la patiseria din colț, de lângă cinematograful de lângă gară. Poate și pentru un film. Îmbrăcat în uniformă și cu matricola cusută pe brațul stâng. Ascultător. Atent la profesori. Dornic să învețe. Cu o mamă rămasă acasă la țară cu sora lui mai mică și cu alte două surori mai mari în grijă. Cu un dor de casă pe care numai copiii de țărani îl pot avea când ajung să trăiască printre străini. Copilul Valentin lăsase în urmă islazurile și zilele infinite de vară, bucuria de a hălădui în libertate cu undițe improvizate din bețe de răchită, strună, cârlige din bold și plute din spic de porumb prin zăvoaiele pârâului din Vaduri, cele șase prăjini de lucernă pe care începuse chiar el să le cosească după ce tatăl se prăpădise, grajdul vacii, cotețul porcului cu podul de deasupra al găinilor, fetele și băieții vecinilor cu care juca hoții și vardiștii, serile cu zgomotele familiare de prin ogrăzi și nopțile cu orăcăitul broaștelor în pârâu și cântecul greierilor prin grădină, cu stele multe, multe pe cer, cu unele neliniști nu foarte ușor de dus, cu frici și spaime, cu întrebări fără răspuns, cu tot ce se știe că se întâmplă la vârsta aceea și în acele condiții.
Cred că toate erau – și atunci, și mai târziu – simple în capul meu, ajunsesem să știu, în timp, ce vreau de la viață: un pic de liniște, să zicem, ca să pot să mă gândesc la paginile mele și să simt că viața merită trăită. Când marele fotbalist Hagi, la o conferință din acelea de-ale lui încordate în care, ca antrenor, certa jurnaliștii, a spus vorba de care încă și acum râde lumea, cu viața care e frumoasă, dar merită trăită, puțini s-au gândit, dincolo de veselia pe care-o stârnește de fiecare dată când o auzi, la cât adevăr, pe care ne este dificil să-l recunoaștem, conține, pentru că, la urma urmei, ceea ce este cu adevărat greu de îndurat în viețile noastre este tocmai frumusețea vieții, de nesuportat adesea, intensitatea ei care depășește marginile omenescului. Aici cred că bate și Radu Vancu, un scriitor de la Sibiu, în articolele și postările lui, când tot vorbește despre frumusețe. Sau cel puțin eu așa am înțeles. O să mai studiez, o să mai aprofundez. În fine, este o filosofie întreagă aici, poate că o să mă ocup special odată de ea.
Astăzi, privind însă la toate aceste lucruri trecute, care au rămas însă, nu-mi vine să cred cât de complicat se făcea totul, în lumea de atunci în general, în lumea românească scăpată la libertate, dar și în viețile particulare ale oamenilor. Abia îi împușcaseră pe Ceaușești și dihonia se și infiltrase între noi. O băgase noul lider, Ion Iliescu, activist comunist de rang înalt care nici nu-și imagina că se poate renunța la comunism, care se gândea că vor face ei niște cosmetizări așa de ochii lumii și că sistemul va continua, ceea ce s-a și întâmplat. Nu-mi venea să cred când îl auzeam cum îi critica pe cei doi pentru „întinarea idealurilor comunismului”. Lumea însă, intelectualii și studențimea, a simțit pericolul și a ieșit în stradă, în Piața Universității. Disperații după democrație, că nu poți să le spui altfel, și-au instalat corturile acolo direct pe caldarâm și strigau „Jos comunismul!”, „Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”, „Proclamația de la Timișoara, lege pentru toată țara”, „Apel din Timișoara, trezește, Doamne, țara!”, „16-22, cine-a tras in noi?”, „Ceaușescu nu fi trist, Iliescu-i comunist!”, „Iliescu nu uita, te votăm la Moscova!”, „Nu vă fie frică, comunismul pică!”.
Eram și eu printre ei în ultimele zile ale demonstrației-maraton, am dormit câteva nopți în corturile unor băieți și fete din Târgoviște. Mă simțeam parte din toată agitația, implicat în ceea ce se întâmpla cu țara mea, deși mi se părea în unele seri, când se umplea piața și se țineau discursurile, și se cântau în cor cântecele, că participam la un spectacol „Cenaclul Flacăra” din care lipsea doar Păunescu. Fusesem în liceu la un astfel de show într-o noapte, pe stadionul din Bacău și nu pot să zic că nu mi-a plăcut, dar și acolo, în sinea mea, aveam de comentat ceva, ca întotdeauna. Bardul – care din când în când îi dădea cu slăvirea cârmaciului – ne punea la punct, ne certa, ne făcea albie de porci numai din cauză că ne încurcam la refren sau ne trezeam țipând sau strigând aiurea înainte de a fi momentul, pe care ni-l semnala când voia el cu un deget ridicat și scuturându-și pletele. Aici în Piață, simțeam că totul ia o turnură prea sentimentală, dar ce-mi păsa la urma urmei? Nu schimbam eu lumea. Erau alții puși serios pe treaba asta. Când îmi imaginam cât de pragmatici erau și, de fapt, cât de mult îi durea pur și simplu în cur pe securiști de „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”, cântat legănat și sfâșietor de Vali Sterian, sau de „Mai bine golan decât comunist, mai bine mort decât securist”, mi se făcea teamă că totul nu va rămâne decât o poveste romantică din care ne vom alege cu praful de pe tobă și cu buzele umflate. Și deși cântam și eu cu toată lumea de acolo, cu un entuziasm pe care nu-l puteam controla, aproape să-mi dea lacrimile de păcătos ce eram, aveam sentimentul că nu eram în locul potrivit. Inconștient. Cu nevastă și copil acasă, umblam după cai verzi pe pereți prin București. Ceartă cruntă înainte, cu amenințarea divorțului, cu un stres la limită.
– De ce să pleci tu din Piatra-Neamț acolo? mă întreba disperată Viviana. Ce, ești salvatorul omenirii? S-au terminat anticomuniștii la București?
Sigur, toată dreptatea era de partea ei, dar de multe ori lucrurile merg în direcția în care au fost pornite tocmai ca să se confirme lipsa de efect a intervenției noastre. Întâmplările se întâmplă în ordinea lor, iar oamenii își trăiesc viața în paralel cu mersul lumii. Îi explic cum dacă nu mă duc eu și nici alții, nu se va duce nimeni, iar comuniștii ne vor pune iar la obroc. Prostii idealiste, bineînțeles. Sau adevăr. Oricum ar fi fost, ea înțelegea infinit mai bine decât mine cum lucrurile au traiectoria lor independentă și separată de a oamenilor. Îmi făcusem un mic bagaj, îmi pusesem niște haine și ceva de mâncare, un pic de apă, îmi numărasem cele câteva bancnote, nu cine știe ce, cât să fie de tren și ce va mai fi să fie pe acolo, m-am uitat la ea cum stăteam în picioare în cadrul ușii dându-i de înțeles că plec și spunându-i să aibă grijă și tot restul. Am încercat să o sărut, dar m-a respins izbucnind în hohote. În timp ce alăpta fata în lumina veiozei de pe noptieră și își ștergea lacrimile, mi-a spus cu cea mai tragică voce pe care i-am putut-o auzi de când o știam:
– Dacă pleci acum, nu te mai întorci! De fapt, poți să te întorci, dar nu mă mai găsești… Plec la mama, văd eu ce fac… Ești cel mai tâmpit om pe care l-am cunoscut și nu mai vreau să te mai văd în fața ochilor! Dispari!
Am dispărut. Undeva în sufletul meu simțeam însă că va mai fi loc de întors, că toate nebuniile acelea vor trece și că viața își va relua cursul normal. Bucureștiul se răsfira uriaș, ca o mare dihanie, gata cuprins de vară, căci verdele începuse să domine peisajul, iar agitațiile oamenilor din Piața Universității și neliniștea care te lua în primire chiar de la Gara de Nord, promiteau parcă o nouă revoluție. Anotimpul luminii puternice strălucea în frunzele tremurătoare ale copacilor, parcă mai intens aici decât la Piatra, deși clădirile, străzile, trotuarele, aleile și parcurile respirau aici un aer învechit și îmbătrânit, anchilozat și ruginit. O capitală abia dezmorțită încerca să se așeze după zguduirile din acele zile de iarnă răvășite în care sângele a strigat în stradă, în care tineri adolescenți și abia ieșiți din liceu, dar și oameni de toate vârstele au ieșit în fața gloanțelor. Morții aceia care au făcut Cimitirul Eroilor Revoluției, dar și ceilalți îngropați peste tot prin țară nu au parte încă de dreptate și reparație, iar familiile lor sunt nemângâiate. Strigă degeaba, protestează degeaba. De fapt, nu mai protestează. Vocile lor nici nu se mai aud, televiziunile nu-i mai întreabă, nu se mai interesează nimeni de ei. Doar în preajma Crăciunului, ca din întâmplare, inserate în documentare bine ticluite ca să ascundă parcă și nu să spună adevărul, se mai aude câte un hohot de plâns răzleț, câte o mărturie zguduitoare prin atrocitatea ei. Oameni împușcați în cap, cadavre dispărute, crime îngrozitoare. Cei care au preluat puterea pe 22 decembrie 1989 și care în iunie 1990 au chemat minerii ca să „elibereze” Piața Universității au simțit pericolul unei părți trezite din societate. Era doar o parte, din păcate, cum s-a tot dovedit, inclusiv la vot.
Dimineața, pe la trei, pe 13 iunie, au venit jandarmi și trupe de poliție sau ce erau și au început să lovească în noi, să distrugă corturile, să ne împrăștie. Mi-am luat câteva bastoane pe spate și unul chiar în cap, iar în vâltoare am uitat rucsacul cu actele și tot ce mai aveam. M-am gândit la Viviana. Trebuia să o ascult. Ce tâmpit putusem să fiu! Ce legătură aveam eu cu toată nebunia aceea? Unde să mă ascund acum? Era o vânzoleală teribilă, țipete, icnete, un vacarm îngrozitor. Am luat-o pe Unirii la vale și mă gândeam să ajung, pe trasee întortocheate, la Gara de Nord, dar mi s-a spus că în gară urmează să sosească toți minerii din Valea Jiului și că îi vor vâna pe toți cei care se opun lui Ion Iliescu și actualei conduceri. Era clar că nu mai era nicio șansă să plec în acea zi spre Moldova mea, așa că am rătăcit prin cartiere mărginașe, am stat pe bănci prin parcuri, am evitat centrul și zona Intercontinentalului. Mi-am amintit că unul din poeții care mă primise la cenaclul Universitas și îmi organizase o lectură acolo în urmă cu un an, Denis Bădescu, locuia undeva pe Griviței. Din păcate, nu mai aveam nicio urmă de adresă, așa că m-a dus mintea să iau la rând străzile din fața gării și să încerc să recunosc colțul de bloc cu gard viu dublat de un gard din fier forjat cu țepușe și aleea cu tei la capătul căreia era scara poetului, iar imediat în față, la parter, apartamentului lui în care din cât îmi aminteam locuia cu chirie. Nu am rătăcit mult, cam două ore, iar pe la miezul nopții sunam la ușa lui. M-a recunoscut imediat, deși vânătaia de sub ochi mă făcea de nerecunoscut – mă văzusem într-o oglindă din vitrina unui magazin de haine. Eram norocos. Nu numai că m-a primit și încă la o oră atât de târzie, dar mi-a oferit cada să-mi fac o baie, iar iubita lui, frumușică foc și devotată destinului lui de poet, din cât se vedea, mi-a curățat fața și m-a pansat, apoi a scos niște cuburi de gheață din congelator și mi le-a dat într-un prosop să le țin pe locul umflat și vânăt. Toate acestea mi se păreau atât de mult și de neașteptat pentru situația care vuia afară și la televizorul pe care îl aveau deschis, încât atunci când ea a scos de undeva din bucătărie o sticlă plină-plină de coniac Vasconi am simțit pur și simplu că Dumnezeu mă iubește. Am vorbit despre mineri și despre lucrurile teribile care deja se întâmplaseră și erau în desfășurare, dar, culmea, și despre poezie, până dimineața, pe la cinci, amintindu-ne de Paganini – cum îi spuneau ei criticului Mircea Martin – și de poetul Cristi Popescu, care îi vizita des, mi-au spus. Am vorbit despre viața mea din Moldova, fumând și schimbând subiectul din când în când, căutând explicații la întâmplările din ultimele săptămâni, iar eu nu m-am putut abține – luat de entuziasmul situației de a mă fi salvat din gheara sălbaticilor și, poate, de coniacul arămiu în care gheața se topise deja – și le-am spus de situația mea de acasă cu nevastă-mea, de toată cearta și disputa privind implicarea pentru salvarea țării sau detașarea înțeleaptă de toată nebunia. M-au ținut două nopți la ei, pentru că, probabil, nici trenurile nu mai plecau din Gara de Nord, așa cum se spunea. Nu m-am interesat, dar am presupus că totul se dăduse peste cap în toată țara. Minerii au făcut un dezastru, au bătut și au omorât oameni, au ocupat Bucureștiul, iar Iliescu le-a mulțumit pentru spiritul lor civic și răspunderea cetățenească și nu mai știu cum mai numise în discursul lui barbaria la care hoardele de mineri se dedaseră. O mulțime de oameni, tineri ca mine, chiar atunci au decis să plece în Canada, țara care primea emigranți. Bineînțeles că și eu m-am gândit să fac asta, dar limba mea franceză nu se zburătăcise prea mult, iar engleza, făcută la liceu în regim de o oră pe săptămână, nu mă ajuta nici să întreb unde găsesc toaleta. Mi-am pregătit, totuși, hârtiile, care trebuiau trimise la Viena, la ambasada Quebec-ului. Desigur, am uitat să spun, Viviana mă primise cu îmbrățișări și cu lacrimi, dar și cu vreo doi dupaci pe spinare și chiar peste umflătura vizibilă pe care reușise să o atingă dureros pe la spate în furia ei pe deplin întemeiată. Le pregătisem, dar simțeam că drumul meu este spre Italia, undeva pe aici pe aproape, prin Europa, deși Europa de Vest mi se părea atunci la fel de îndepărtată de noi ca Luna de Pământ. să analizezi și să judeci, să privești la viața care-a fost cu detașarea dintr-o sală de cinema, viața își vede de traseul ei.

Distribuie: