Propoziții pretențioase – Aurării
Și cum ar putea să se sfârșească?
Străzile, casele și oamenii își găsesc tot timpul de lucru. Străzile cu nesfârșitele tembele preumblări la volan, casele fără tencuieli, fără scurgeri adecvate sau chiar deloc, fără un acoperiș protector. Cât despre oameni…. „Împărățesc” bucata lor sordidă de viață cu nimicuri.
Zimbreanul chiar asta a făcut. Cred totuși că prinsese un gust dulce în viziunea lui, muced în a celorlalți, încă necopți la mintea cea de azi, un gust de parale reconfortante. Se săturase, probabil, să dospească făină, s-o tot umple cu brânză, s-o depună în cuptor și să fie amabil cu clienții. Cine i-a fixat ideea că e mai puțin de muncă l-a ademenit și păcălit. Deși blânde și tăcute de fel, sunt totuși animale. Nevoile de mâncare, apă, confort și deșertare de fecale rămân constantele unei astfel de corvezi. Cine se înhamă, trebuie să tragă. Inclusiv noi. Bani buni, dar și muncă pe măsură. Tabla. O nimica toată dată gata în vreo trei zile. Jgheaburile tot atât să fi durat. Coborâte în trepte pe față burlanele, aproape lejer montate, în ciuda (cea adevărată) construcției înălțată cu un etaj – nu ne-a venit încă una de furcă; înciudatele pe ultimii meseriași, cele mai fistichii, mai înalte și mai abrupte, n-au avut parte de tot aportul nostru; cele mai cele au picat de la sine (nu toate; citiți ghilgameșiana preumblare a noastră și veți găsi pe cele al căror refuz n-a încăput) -, primejdioasă, alunecoasă din pricina tapetării exterioare cu lemn, obositoare. De-am fi coborât – oricare era la rând să lipească năzile și ștuțurile – pentru fiecare letcon incandescent și secat de căldură, evident și de-am urcat, „motorina” necesară efortului s-ar fi epuizat după doar două duzini. Așa că, frânghia făcută lasou la un capăt, înnodată în capul superior al scării ne-a permis să ne avântăm cu nădejde și speranța lucrului dus în cele din urmă la final. Oricâte letcoane ar fi fost necesare să finalizeze lipiturile, singurul efort era al statului pe stinghiile scării și ridicării fierului roș. Și cel al sucirii brațului drept – de-ți dezvăluie axilele păroase – și corpului după nevoile îmbinării. Mai ușor pe partea din față, cu totul dificil spatele. Îngrămădit lângă vecini și plin de fel de fel de plante crescute ca-n junglă. Înalte. După rostul fiecăreia de a se iți la soare. Să mă credeți că nu-mi dau seama cum am reușit. Să mai arunc o privire hărții. Numai că-mi picară ochii pe un nume de srl: Morcovul năzdrăvan. Cât să nu mai consider defunctul Coman un caz rar. Bine, ce știu eu cum își numise crescătoria în registrul fiscal? Nu m-ar mira să aflu că blazonul trecuse de la Zimbru la Chinchilla fericită. Ne-om fi cocoțat pe casa vecinului, om fi pus scara invers, la baza clădirii crescătoriei și cu sprijin pe jgheabul vecinilor…. Cert este că în oricare dintre cazuri, megieșul trebuia să avizeze cocoțarea. Fie și pe gard. Dacă și el mai exista pe atunci. Desigur, ar fi mers foarte bine montarea fiecărui burlan vertical, pe lângă zid, pe direcția ștuțurilor. Voia a fost însă a unei reducții – am susținut ideea sau nu, cuvântul este impropriu, dar s-a împământenit în limbaj și așa a rămas; când dimensiunile în secțiune rămân la fel, ai de fapt un burlan de colectare de la mai multe guri de scurgere -, care s-a terminat în burlanul ultim, el după norma amintită mai sus, cu o gaură în care „reducția” s-a împlântat în unghi nu mai mare de 20 de grade. Chiar mai puțin. Singura „ușurință” la tot arsenalul de tertipuri pentru auto susținere în echilibru și la înălțime a fost cea de a monta brățară. Etajul este placat cu lemn. Câte un holțșurub învârtit cu o șurubelniță.
