Literadura nr. 40 (5)
Miei înaripați
tu știi că te iubesc
dar nu înțeleg de ce
după fiecare despărțire
mă întrebi
dacă voi mai privi
altă inimă cu privire de miel
stăm și ne încălzim
mâinile la foc
toți cei din jur
ne recunosc și ne vădesc
că suntem ai tăi
cu toții știu că te iubim
numai tu
tocmai tu
pari să uiți de fiecare dată
și ne trimiți să paștem turmele
prin locuri prăpăstioase
când cădem de pe stânci
ce minune
mieii prind aripi
se aruncă în gol și ne prind
cu brațe de lână
atunci ne întoarcem la stână tăcuți
și ne aducem aminte
că te-am lăsat singur
între tâlhari
plângem cu amar
și ne consolăm unii pe alții
măcar nu ne-am pierdut amândouă viețile
Debut poetic
Alexandra-Iulia ZECHERU
Boală incurabilă
El bate
și eu mă las bătută
fără să opun rezistență
nu din nevoință
ci din neputință
așa se simte
fiecare ticăit al ceasului
ca o lovitură puternică
în piept
ritmul respirației mele
se ia mereu la întrecere
cu ritmul bătăilor lui
mereu câștigă ceasul
dar așa cum e el
mereu învingător
lui nu-i dă nimeni flori
iar eu găsesc
în fiecare dimineață
o floare pe etajeră
de la cel care
îmi ascultă neliniștit
respirația sacadată
crede că sufăr
de o boală incurabilă
dragul de el
Boala Timpului
poate că și asta
e o boală incurabilă.
Nu-mi strânge speranța!
Pantoful stâng mă strânge
dreptul e numai bun
aceeași mărime
vânzătorul se întreabă
cum e posibil așa ceva
eu știu cum
și mai știu
că el n-ar înțelege
pe piciorul drept
îl dau primul jos din pat
pe stângul aproape că
îl uit sub plapumă
dreptul urcă treptele
înainte
stângul rămâne
în urmă
întâi dreptului
îi sunt tăiate unghiile
stângul mai poate
să aștepte
dreptul pornește la sârbă
stângul doar îl urmează
deși ar vrea și el
să pornească
orice
în orice
doar să fie primul
de-asta a ajuns stângul
mai mare decât dreptul
de-asta mă strânge un pantof
căci stângul a adunat
în talpa lui
speranța
că într-o bună zi
va fi primul
Pantofule,
nu-mi strânge speranța!
Victoria Maria PRIPON
ignobil
traducerile se pierd în amănunte
când înțelesul își adună părul din cadă
iar oaza caută deșertul
corul a surzit
din lumânare picură stropi de sânge
când plângi lacrimi de ceară
care fură bucăți din suflet
le rup și le profanează
petale de praf în pragul iernii
ți-am dăruit un buchet de mucegai ignobil
ablativ
răsună ecoul în fundal
și îmi pierde instrumentalul
mania cu gene lungi
atârnate la degetele din cenușă
ia-mi concertul amărui
mută oile în abis
ca să nu deranjăm ploaia
imnul secolului
– drumeagul mi-a trimis
copia în original –
vă rugăm să nu călcați ablativul
coșmar mioritic
să-mi faci gândurile scrum
le pierd ca să te regăsesc
ultimul coșmar se așterne ca peisajul mioritic
în locul pernei de sub coate
lovește zidul de capete
până când vom aduna crăpături de var
și voci te îngroapă
picioarele peste plai
devin plaiul de peste picioare
miorița privește zâmbind
vioara ucide – a se evita consumul
capitol
ochii s-au închis cu o violență tacită
mâinile caută cerul din iarba efervescentă
părul tău negru neon miroase
a versuri din antipoezii
te adorm printre bacante
– nu te gândi la mine –
plânge piatra ofilită
am uitat că ideile se culeg din spatele grădinii
de la băieții care caută orizontul
cu lupa
(capitolina)
îndreptată către alte șine
despre o luptă
cuțitul a scrijelit
sub piele
fier
gânduri obosite
rupte embleme în tablouri
neîntoarcerea eternă către absolut
visezi
trage un scaun
și stai lângă stea
doar ea se frânge
albastru în iriși
opiu între crengile răsăritului
Iuda aruncă monede în apă
să trăiască fiara din oglindă
non-profitabil
dacă spui
că am fost statui
când ne priveam
sub mătura libertății,
ne transformăm în livezi
incoruptibile,
mânjim văzduhul cu stele.

