Ora de muzică 2 – După cinci luni
Mai lași muzicanții să respire, să se țină și de-ale casei, nu doar de plăcerea aproape bolnavă a celorlalți de-ai avea să le cânte și a lor de a da din mâini, gură și picioare din obișnuință. Poate și dintr-un dram măricel de a fi in front of others.
De și-ar da seama, muzicanții, că lumea se mai și însănătoșește de drag de ei și se îmbolnăvesc subit de drag de alții. Mai tineri, mai după cum le-a prins urechea tehnologia curentă. Dovadă că, după câmpeneștile apariții sporadice de prin preumblările domestice, unul ca Sting ajunge să constate cu amărăciune că balsamul de suflet al cântăreților, publicul – deși pot băga mâna în foc pentru individuația de care suferă menestrelii, își cântă singuri; nu-mi fac mea culpa că nu mă omor după ascultători -, pentru el, s-a epuizat. La un concert, a constatat că nimeni nu auzise de el, dintre cei prezenți. I-aș riposta cu mottoul său de filmuleț youtube, cum că „am scris toate cântecele”. Păi…. Ce spuneam. Legea compensației.
O să parcurg cândva și acest interviu.
Au făcut altele șase ani. Alte articole. Abandonate din pricini de tip coincidental. Parcă prea scriam cu foc și parcă prea se potriveau în realitate. De-ar fi fost de bine. Cinci luni mai limpezesc și ochii, și mintea și mai întăresc zone trupești lăsate pradă lenei, efortului minim de mișcare, statului țintuit într-un scaun de birou, de lucru la audițiile altora. Chiar alocate scrisului, minutele șir, orele, înțepenesc mâinile și picioarele, iar fără ele nu te mai poți numi nici muzician, nici actor, scriitor ori intelectual (a se lua iar aminte de diminutivele aplicate mergătoarelor și apucătoarelor de către Șerban Ionescu). Devii cel puțin o legumă stricată, o amintire mărginașă mai ales pentru tine. Pentru restul era evident.
Să fie și de impresionantul nănău, Copeland, după atâta vreme. Al lui este rândul. Am trecut deja în mileniul 2 de la ultima descindere în lucrările sale muzicale. „Mai mulți câini decât oase” – sper să fi tradus binișor titlul – face parte dintre filmele fără o pagină proprie alocată de Wikipedia. De ce? Ar fi avut, sigur, accesări destule. Deși nu e prima între primii la casting, o avem cel puțin pe Woopi Goldberg mare vedetă. Alături, încă zece fețe foarte cunoscute. Azi ne ocupăm totuși de muzică. Pe site-ul Imdb, departamentul muzical al peliculei îl are ca tehnician pe Ryan Beveridge, asistent tehnic, doar, deși menirea lui, statusul lui obișnuit este de compozitor și producător muzical de film, televiziune și teatru. Și care…. Orbit de personalitatea lui Stewart, am uitat să-l includ pe Ryan drept colaborator al Police-man-ului la seria Spyro din 2000, Year of the Dragon. Proiecte, bineînțeles, cu tonele. Familie, cum era de așteptat, de muzicieni, cei trei copii și soția. Al doilea om din echipă, Michael Dittrick, editor muzical, are și el la activ participațiuni de succes: al treilea Rambo, al doilea Highlander. Jeff Sitz, omul de la mixer, la fel, în Highlander, în Wall Street, Spyro…, însă, privitor la afinitățile și colaborări, pe materialul video The Police: Certifiable, film-concert, de la reuniunea trupei și turneele efectuate în 2007-2008, Jeff participă ca toboșar, alături de „Patru-ochi” la bas și Dennis Smith la chitară. Curiozitatea mă împinge la o parcurgere. Echipa îi mai are ca instrumentiști pe Judd Miller, muzician Evi, și pe Michael Thompson chitarist. La EVI, care se traduce din acest acronim ca electronic valve instrument. Ar fi ca o trompetă fără goarnă, redusă la o cutie paralelipipedică cu clape ca de trompetă și un muștiuc în care se suflă. Suflul doar pentru a declanșa sunetele dintr-un sintetizator ori o aparat electronic de reprodus sunete. În cele mai multe colaborări este creditat ca muzician cântând la un astfel de instrument, la sintetizatoare, dar și la trompetă și diverse fluiere specifice, etnice. Trecute luni bune, uitare. Băieții sunt toți mai de demult ai lui Stewart Copeland. De la Pecker încoace, pe când puneam un semn de întrebare EVI-ului. Filmul. Muzica. De la primele note putem să conexăm sonoritățile Twin Peaks și Pink Pantera, chitara și o parte din suspensia în cvinta micșorată, aici la bemol. Apoi, pe distribuție, se declanșează rockul hard, cu imixtiuni de pachete de suflători, trompeți ca denumire în lumea muzicienilor români, stil destul de des întâlnit în filmele anilor 80-90. Alte și alte mici apariții cu scurte teme de jazz, acolo unde trompeta în spectrul notelor înalte are rolul pregnant. Scurte și muzicile de suspans, obținute cu diferite mijloace sonore. La final un ritm funk combinat cu muzicuțe rhythm&blues (cel de odinioară, nu „negrismele” actuale), instrumente country, chitare wak-fuzz-ate, solouri de virtuozitate etc.
