Literadura nr. 40 (2)

Radiografie la minut

Daniel CRISTEA ENACHE

1. Cum vedeți rolul criticului literar astăzi, într-o epocă dominată de social media și recomandări rapide?
Criticul literar are azi o misiune la fel de necesară, dar mai ușoară decât în trecut, fiindcă trebuie să re-legitimeze criteriul estetic într-un spațiu public „saturat” de reacții rapide și entuziaste. Or, literatura nu poate fi redusă la impresii de moment sau la promovare intensă. Ergo, critica ei redevine importantă.

2. Ce diferențiază, în opinia dumneavoastră, un scriitor valoros de unul doar popular?
Un scriitor valoros rezistă bine recitirii și unei examinări critice severe; un scriitor numai popular poate avea doar succes conjunctural. Să exemplific cu Cezar Petrescu și Camil Petrescu în epoca interbelică: popularitatea e în prezentul unei epoci, valoarea literară depășește epoca.

3. Există o carte sau un autor contemporan român care v-a surprins recent și de ce?
Da, Gabriela Adameșteanu, cu memoriile ei excepționale din Meserii nerecomandate femeilor. Știam deja că e o mare prozatoare; acum am descoperit și o memorialistă de același calibru.

4. Cum s-a schimbat modul în care citiți și cum evaluați literatura de-a lungul carierei dumneavoastră?
Nu prea mult. De-a lungul anilor, modul meu de lectură s-a schimbat insesizabil (cel puțin pentru mine). Am aceeași răbdare cu o carte, un autor, o literatură.

5. Ce sfat ați oferi unui tânăr care își dorește să devină critic literar sau scriitor astăzi?
Un tânăr care dorește să devină critic literar sau scriitor trebuie să citească mult, cât mai mult, sistematic și fără prejudecăți. Literatura și critica literară înseamnă pentru mine nu numai talent, ci și cultură solidă, temeinică.

6. Literatura după 1990 este destul de consistentă. Vine cu surprize notabile din punctul de vedere al criticului Daniel Cristea-Enache?
Literatura română de după 1990 este una dintre cele mai bune, artistic vorbind, perioade ale noastre. Sunt titluri de referință în toate genurile literare și mai mulți autori importanți care merită urmăriți cu atenție critică. Din păcate, istoriile noastre literare au rămas „datoare” epocii post-revoluționare.

7. Pregătiți o Istorie a Literaturii Române. O lucrare de istorie literară include o structurare proprie și inedită?
Orice istorie a literaturii presupune în mod inevitabil o structurare proprie și o viziune personală asupra fenomenului literar, fiind semnată și asumată de un anumit critic și istoric literar, fie el Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Ștefănescu. Poate că nota mea de originalitate va fi aceea că numele meu nu se termină în „escu”.

8. La multe dintre cursurile dumneavoastră online ați vorbit despre reparații morale și valorice. Cum va fi abordarea în noua Istorie?
Eu voi încerca să „repar” ce cred că au „stricat” alții, iar un viitor istoric literar va încerca să repare ce voi fi stricat eu. Învățăm mai mereu din greșelile altora; iar când Lovinescu (modelul meu) învăța din ale lui, era ironizat că se revizuiește.

Liviu Ioan STOICIU

Spre necunoscut

Ciori pe vagoanele de cereale, claie peste grămadă,
bătute în cap. În ordine descrescândă –
pe vagoane care se desprind unele de altele, pline de nervi,
pe linia moartă, și curg spre necunoscut. Acel
necunoscut de la capătul
întunericului. Încotro am să o mai iau, Doamne?

Ieșit afară să respire aer curat.
Întreabă cel ce privește în lăuntrul său și plânge,
închinat fără să știe la diavol.
Ciorile sunt surorile lui. Surori cărora li
s-a ascuns realitatea crudă. De bună seamă. Așezat

între iluzii și vrăjitorii, cu liniștea
pierdută, disperat – urlă că de ce s-a înălțat biserica
la marginea satului, pe
miriște, chiar deasupra răsuflătorii iadului?

Nimicuri

Pierdut în nimicuri. Un oarecare întins pe ciment, în
pielea goală, iarna, săracul, bătut cu bâte
și răngi de fier. Nimicuri? Niște. Drogați. Vino-ți

în fire, omule, de-al de ăștia, oarecare, condamnați,
ne șterg nouă păcatele, reactivează-ți
simțul sălbatic, merită,
nu da înapoi, lovește-l și tu în ficat
până-și pierde cunoștința, nu mai e decât o epavă –
un Iisus mai mic, făgăduit. Nu e

așa că ai acum întâietate în fața lui Dumnezeu? Ești
ascultat, cere-i înapoi sufletul
vândut, nu renunța la luptă, nu da bir cu fugiți…

Haosul

Și haosul va continua. Ba nu, strigi: haosul
e sub control. Posomorâtă un pic,
îmi arăți peisajul cu copaci uscați, în picioare, morți,
printre cei vii, verzi – pot să pun pariu
că așa sunt și morții noștri, printre noi. Sunt pe naiba.
Nu mă crezi? Nu – îmi
pregătești o dată băutura aia? Băutura condamnaților.

Posomorâtă de tot, îmi arăți alt
tablou dumnezeiesc din interiorul tău, cu cai priponiți
în iarbă, legați de gât cu funii de 20 de metri
și cu gâște printre picioare. Ești și tu aici, tras la față.
Ba chiar, uite, e și o viperă acolo. Dar
claponi hrăniți cu vipere nu sunt? Plus că deasupra lor
sunt fluturi albi. E frumos, îți spun,

dar ce nu vezi tu în acest
tablou e moartea din fiecare: haosul…

Ai grijă

Călca-te-ar piciorul meu vătămat, te-aș blestema, să
vezi cum e – dar nu te blestem. Calc
pe piciorul meu vătămat, îmi calc pe creier, nu e nici
moale, nici tare – e materializarea
unei idei de durere, când crescută, când scăzută,
dar de care nu poți să nu ții seama și să
n-o exprimi, înnegrit la față, strângând din dinți. Am făcut
azi un drum, primul după nu mai țin
minte câți ani, pe jos, pe malul lacului, în Parcul Carol
și am privit fix în mine însumi, în apa
mea limpede, am privit
la plantele nemișcate, verticale, de pe fund, pe 1 martie
și la rațele sălbatice care plutesc deasupra,
cu ciocul întors, înfipt în puful de pe spate, dormind… Sunt
singur și încerc să uit că mai sunt, nu s-a
schimbat nimic, nu mă bucur. Toți cei ce mă cunosc
așteaptă de la mine o schimbare
radicală de la marele chix: dar nu se întâmplă nimic,
până și trecătorii mi se par a fi aceiași
și moartea îmi plânge de milă
în același fel, fals, îmi întoarce mațele pe dos cu invidia
ei, neîmpăcată. Ezit. Nici o simțire
înțelegătoare, aud din asfalt și din pietrele cubice, din
copaci, din stâlpii electrici și din pereții
clădirilor pe lângă care trec, aud din aer, din haine,
din orice: ai grijă să nu te mai
întorci pe aici… Îmi
amintesc de mirosul rănii apărute din senin, din piept,
care a pătat cearșaful.